Category: Copii

V-am  mai spus că-i pupăcioasă. Ştampilează tot ce prinde la locul de joacă; fetiţe, băieţi, uneori chiar părinţi sau bunici, cu sau fără voia lor. Se prinde bine cu pumnişorii de hainele celui ce urmează a fi pupat, rânjeşte încântată de ce urmează ea să facă, se ridică pe vârfuri (ca mamă-sa când îl pupă pe tată-su), ţinteşte, şi ţoc un obraz, ţoc bărbia, ţoc repede şi celălalt obraz, de obicei în timp ce victima se zbate să scape cât mai repede.

Pupă păpuşile, castroanele, cărţile, jucăriile de baie şi pot continua în ritmul ăsta până mâine. Pupatul e întotdeauna însoţit de un “muaaaa” prelung şi sonor, care atestă încântarea pe care i-o produce acţiunea în sine. Iubirea manifestată astfel nu e aplicată şi la cerere însă, se întâmplă doar în condiţiile impuse de pupătoare, după propriile preferinţe, care nu pot fi influenţate de fel.

De curând însă, manifestările de felul ăsta o vizează şi pe mamă-sa. Hop, deodată copila i se caţără în braţe, îi ia faţa între mânuţe, îi mângâie obrajii mai apăsat, aşa cum ştie ea, trage puţin şi de ochelari, apoi îi aplică o pupătură umedă fix pe buze. Zâmbeşte satisfăcută şi plescăie din guriţa aia ca o căpşună. O strânge în braţe, în timp ce-şi lasă capul numai o clipă pe umărul ei şi-i spune :
– Mama, bichisesc.
– Şi mama te iubeşte, maimuţico.

Mamei i se înmoaie genunchii, i se aburesc ochelarii temeinic, inima îi bubuie cu mii de başi în timp ce strânge copila la piept, cu răsuflarea tăiată.
– Te iubeşte mama, minunea mea.
Copila se zbate, atinge podeaua cu picioarele, şi pe vârfuri, fuge la joacă.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Niciodată n-am excelat la capitolul răbdare. Să susţin altceva despre mine ar fi o minciună gogonată. Ştiu că–mi pierd răbdarea repede, nu încerc să mă conving că sunt altfel şi atunci când o fac cu Iris, mă învinovăţesc crunt.

Când eşti acasă cu copilul, îi eşti dedicat acestuia 100%, orice altceva cade în plan secund. Aşteptările pe care le ai tu ca mamă, nu sunt conforme cu realitatea aproape niciodată. Timpul tău nu mai există decât atunci când cel mic doarme, dar de cele mai multe ori atunci te ocupi de treburile pe care nu apuci să le faci altădată.

Poate munceşti de acasă şi o faci printre picături, în timp ce copilul ţi se agaţă de picioare şi se cere în braţe.
Poate cere să mănânce clătite, pe care apoi le refuză cu o strâmbătură, imediat ce i le prepari şi i le pui în farfurie.
Poate eşti nemulţumită că n-ai mai fost la coafor de câteva luni bune pentru că n-ai cu cine să laşi copilul, iar capul tău arată că o matură uzată.
Poate uneori te îndoieşti că faci treabă bună cu propriul tău copil, atunci când priveşti în curtea altuia.
Poate eşti răcită şi ai nevoie să stai întinsă, dar copilul urlă că vrea în parc.
Poate vrei să stai pe buda fără să bată fiica–ta toba la bulanele tale.
Poate vrei să mănânci o farfurie cu mâncare fără să te ridici de o sută de ori.
Poate te enervezi.

Şi ridici tonul. Te răsteşti la copil cu nervi şi cu reproş, cu tonul ăla pe care ai fost sigură că tu n-o să-l foloseşti niciodată. Copilul e vinovatul, din cauza lui nu mai poţi să faci nimic, din cauza lui viaţa a devenit atât de grea şi nu-ţi mai aparţine. Din cauza lui tu eşti mereu obosită şi de multe ori e greu să rămâi calmă. Şi zici despre cum tu încerci să le faci pe toate bine şi uite că nu-ţi iese, dar pe măsură ce turui, te loveşte în moalele capului. Vinovăţia. Zbang, zbang, potoleşte–te, femeie.

Nu vorbesc despre tine, aici vorbesc despre mine. Da, îmi pierd răbdarea şi da, uneori nu sunt mama care am crezut că voi fi. Şi de fiecare dată când asta se întâmplă, vinovăţia mă loveşte din plin, lăsându–mă surprinsă şi fără vlagă. Scufundându–mă în sentimentul că propriul meu copil mă poate enerva uneori, încercând să înţeleg cum îmi permit eu mie, să mi se întâmple aşa ceva. Şi atunci îmi pierd încrederea în mine. În capacitatea mea de a fi o mama bună pentru ea. Ea care e bucăţică din mine. Şi plâng de frustrare. Un plâns amar, uneori vindecător, alteori doar amar.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto: aici

Prima dată când a intrat la noi în birou, venise să ne ceară bani. Un ţigănuş de vreo şapte opt ani, murdar şi cu privirea în pământ, repetând veşnica poveste “ajutaţi-mă şi pe mine cu un leu, să vă dea Dumnezeu sănătate”.
I-am dat ceva de ronţăit, un fruct sau biscuiţi, nu-mi amintesc exact. Ştiu însă că a mulţumit, le-a luat, le-a frământat în mâinile mici cu negru sub unghii şi apoi le-a mâncat. A ridicat privirea şi ne-a întrebat:

– Da’ voi aici ce vindeţi, vapoare?
– Nu, vindem vacanţe pe vapoare.
– Ce-i aia vacanţe?
– Păi, tu mergi la şcoală?
– Da, merg. Câteodată.
– Atunci ştii că la sărbători şi vara, copiii primesc vacanţă. La fel şi oamenii mari, au nevoie şi ei de pauză şi uneori primesc şi ei vacanţă de la serviciu. Şi-atunci unii dintre ei vin la noi şi ne cer să îi trimitem la plimbare cu vaporul.
– Şi e aşa mare vapoarele astea ca în poză?
– Sunt destul de mari, da.
– Da’, au acolo şi desene animate?
– Sigur că au.
– Şi piscine din-aia cu apă?
– Au tot ce vrei.

Pleacă îngândurat şi ne anunţă că mai vine şi altădată. În perioada următoare ne vizitează aproape în fiecare zi dar nu ne mai cere bani niciodată, vine doar ca să ne vadă şi să vorbească cu noi. Continuăm să ne împărţim pachetul cu el, uneori îi păstrăm câte ceva dulce. E isteţ, curios din fire şi pune întrebări multe. Uneori vorbim despre vapoare, alteori despre cum se joacă el, câteodată buchisim literele în cataloagele despre croaziere. Dacă una din noi lipseşte, se interesează imediat de ce nu e acolo şi vrea să ştie dacă nu cumva e bolnavă.

Ne îmbrăţişează şi de fiecare dată când o face, simt cum copilul ăsta are nevoie mare de afecţiune. De o clipă de atenţie din partea adulţilor. Să-l vadă şi pe el cineva. Aşa cum e el. Doar un copil. Fără să se uite la culoarea pielii sale, hainele lui rupte sau la mâinile murdare. E doar un copil, aşa cum e şi al meu sau al tău.
De Crăciun îi facem cadou o haină de iarnă şi o pungă mare cu dulciuri, iar bucuria lui ne copleşeşte. E un băieţel care nici nu ştie exact ce e ăla un brad împodobit sau Moş Crăciun.

Într-o zi îl întreb:
– Auzi, dar tu la ora asta n-ar trebui să fii la şcoală?
– Ba da, da’ mie nu-mi place la şcoală. Râde copiii de mine şi mă mai bate câteodată.
– Păi, trebuie neapărat să-i spui învăţătoarei când se întâmplă aşa ceva.
– Da’ nu mă crede. Că io i-am spus, da’ ea zice că îs mincinos.
– Atunci trebuie să le spui părinţilor tăi.
Linişte. Privirea i se îndreaptă către podea, papucul loveşte uşor şi ritmic piciorul scaunului. Îi e ruşine, nu cred că înţelege nici el de ce.
– Tata zice că să nu mă mai duc la şcoală, că e degeaba.

Iar e linişte, însă acum eu tac. Mi se face şi mie ruşine, iar eu ştiu de ce.
Mi-e ruşine că nu toţi copiii se nasc egali, că nu toţi au aceleaşi şanse.
Mi-e ruşine că trecem pe lângă ei şi închidem ochii preferând să nu-i vedem.
Mi-e ruşine că nu se asigură nimeni că merg la şcoală.
Mi-e ruşine că nu le citeşte nimeni poveşti la culcare.
Mi-e ruşine că nu-i ia nimeni în braţe când plâng.
Mi-e ruşine că uneori adorm flămânzi.
Mi-e ruşine că iarna nu au mănuşi.
Mi-e ruşine de cum reuşim să uităm că şi ei sunt tot copii.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto aici.

M-am uitat aseară la unul din ultimele episoade din Grey’s Anatomy (buhuuhuhuuu me all you like, îmi asum că-mi place serialul). În episodul ăsta de care zic, medicii încearcă să-i salveze viaţa unui băieţel, împuşcat accidental cu arma propriei mame, de prietenul lui cel mai bun, în timp ce bona le pregăteşte ceva de mâncare.
Toată lumea e impresionată de caz datorită tragicului situaţiei, o vedem pe mama copilului măcinată de vină şi pe prietenul lui cel mai bun care probabil va rămâne mutilat sufleteşte. Medicii se implică vizibil emoţional în caz şi încearcă să ajute, fiecare cum poate.

Totuşi, persoana cea mai afectată de întâmplarea nefericită este o doctoriţă care nici măcar nu are copii. De-a lungul episodului ne e înfăţişată îngrijorată peste măsură, încercând să-şi ţină emoţiile în frâu.
La sfârşitul zilei însă, răbufneşte în lacrimi în faţa surorii ei, mama a trei copii. Şi-i spune aşa:

– Nu ştiu cum reuşeşti să faci asta.
– Ce să fac?
– Să îţi iubeşti copiii aşa. Eu chiar îi iubesc.
– Şi ei te iubesc pe tine.
– Nu, eu îi iubesc de parcă… simt că aş muri dacă ar păţi ceva. Inima mea este larg deschisă către ei, iar ei sunt atât de fragili. Nu ştiu cum trăieşti aşa, eu nu pot.
– E groaznic. Câteodată însă, trebuie să mergi înainte. Să laşi la o parte ce e groaznic şi să treci de ziua aia.

După ce am devenit mamă, am fost pusă la încercare în multe moduri. Oboseală fizică, neputinţă, valmă de emoţii pozitive şi negative, le-am experimentat pe toate. Apoi, aproape toate au trecut, sau dacă nu, măcar am reuşit să le gestionez într-un mod constructiv.

Însă nu şi partea asta care mă mistuie. Partea asta pe care ştiu c-o s-o duc cu mine tot restul vieţii. Grija pentru Iris. Teama că ar putea păţi ceva, că n-aş putea s-o protejez, că oamenii o vor răni, că lucruri neplăcute i se vor întâmpla negreşit şi ei. Că nenorocirile sunt uneori la un pas distanţă, că eu n-o să pot fi mereu acolo, şi atunci deodată mă simt prinsă în avalanşa asta de emoţii pe care nu ştiu cum să o domolesc, potolesc sau să o gestionez.

Nu e clipă să nu rog universul să o ţină în siguranţă, soarta să o păzească de rele şi cerul să mă ţină pe mine lângă ea. Nu am experimentat niciodată atâta nesiguranţă şi atâta teamă de viitor. Aştern gândurile astea în scris, le pun aici sperând că astfel o să mă eliberez de ele şi că o să-mi găsesc curajul şi eu să trec de zielele astea, aşa cum zice Meredith în Grey’s Anatomy.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Să mă joc, să fac tumbe, să râd în hohote din nou.

Că bucuria e în lucrurile mici. Într-o furnică, într-o căpşună sau într-o păpuşă ciufulită.

Că să alergi cu ochii închişi e foarte fain.

Cât de puţine ştiu, cât de multe mai am de aflat.

Că e bine să fii curios, întotdeauna mai rămâne ceva de descoperit. Chiar şi în cele mai neaşteptate locuri.

Să nu-mi fie teamă să arăt că-mi pasă.

Să laud mai mult decât să critic.

Că se poate zâmbi chiar şi cu lacrimi în ochi.

Să accept ajutorul atunci când îmi este oferit.

Cât de unici suntem, să nu judec niciodată când o altă mamă îşi creşte copilul altfel decât o fac eu.

Că o îmbrăţişare vindecă mai repede decât o jucărie nouă.

Că instinctul matern nu e un mit.

Să preţuiesc timpul. Fiecare clipă, fiecare gest, pentru că toate trec şi nu se mai întorc.

Că uneori e nevoie de o jumătate de oră să străbaţi zece metri. Sunt atâtea lucruri interesante de observat pe drum.

Să încerc mereu. Să mă ridic atunci când cad, chiar dacă doare.

Eu te-am învăţat să mergi, eu te învăţ acum să vorbeşti, tot eu îţi explic ce e o păpădie şi de ce cad frunzele din copaci. Dar tu copilă, tu eşti cea care în realitate mă învaţă pe mine cât de simplu e totul. Tu îmi arăţi cum să fac pas după pas, cât de simplu e când ai curaj şi priveşti lumea cu ochi de copil.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Suntem în parc la locul de joacă. Iris se caţără, aleargă de la balansoar la locomotivă, apoi pupă un băieţel care se zbate încercând să scape de ea, fuge la toboganul albastru, ţipând întinde mâna ca să o ajut la urcare, alunecă şi dă cu fundul de nisip, se ridică şi o ia iar la fugă, acum către leagăne. Noi, în urma ei, cu limbile atârnând, încercăm cu greu să ţinem pasul.

Pe o bancă stau la poveşti două doamne, probabil că sunt bunici care–şi supraveghează nepoţii. Iris aleargă furtunos către ele, se opreşte, vorbeşte puţin, apoi îi ia uneia dintre bunicuţe sticla de apă din mâna. Se uită fix în ochii ei strângând cu amândouă mâinile trofeul şi o ia la sănătoasă. Doamna, mă priveşte uşor consternată. Îi zâmbesc, salut şi îmi cer scuze, asigurând-o că-i recuperez obiectul “furat”.
Iris scutură frustrată sticla şi strigă “apă, apă”.

O întreb dacă-i e sete şi încerc să o liniştesc spunându-i că avem şi noi apă în rucsac, aşa că ar trebui o returnăm pe a doamnei. Ea nici nu vrea să audă, trebuie musai să bea din sticla bunicuţei şi gata. Arunc o privire către bancă, doamnele ne urmăresc cu interes şi au de-acum ochii mari. O iau pe Iris în braţe, ea se zbate intuind că poate vreau să-i iau sticla din mână şi începe să ţipe. O las jos, ştiu că în punctul ăsta, să insist doar ar înrăutăţi situaţia şi plec după rucsac. Bunicuţele încep să şuşotească.

Scot sticla verde cu capac galben şi i-o arăt.
“Uite Iris, asta e apa ta. Haide să bei dacă ţi-e sete”.
Vine. Bea. Sticla bunicii e încă în mâinile ei, n-are de gând să o înapoieze aşa uşor. Se îndreaptă însă către bancă şi se aşează lângă bunicuţe.

“Haide, nu fii fetiţă rea şi dă–mi sticla, că doar e a mea. Tu ai băut apă deja, te-am văzut eu”.
Iris se incruntă, ţipă scurt şi strânge mai bine flaconul. Doamna întinde mâna, însă Iris începe imediat să urle. Curg lacrimi, curg muci, e supărată tare şi nu vrea să despartă de apa doamnei.
“Vai, dar ce urâtă eşti când plângi, păi tu fetiţă aşa mare trebuie să înţelegi că e sticla mea. De ce nu eşti tu cuminte şi ascultătoare? Că doar nu mai eşti bebeluş”.
Flashback, într-o secundă parcă sunt transportată în trecut şi mă simt iar mică, imediat ce aud cuvintele astea.

Îmi iau copila imediat în braţe iar ea îmi înconjoară gâtul cu braţele. Plânge cu suspine şi încerc să o consolez, mângâind-o pe spate, vorbindu-i şi ştergându-i lacrimile. Îi şoptesc uşor la ureche până se linişteşte, îi cer sticla, mi-o întinde, eu o dau mai departe bunicii. Gata, mamaia şi-a recuperat apa, drama e încheiată.

Mă îndepărtez cu Iris încă în braţele mele. Zâmbeşte cu gropiţe, îi şterg nasul mucos, o pun pe nisip, iar ea o ia la fugă.

În urmă mea aud:
“Îi vezi aşa mici câţi draci au în cur? Că face aşa scandal deja, îţi dai seama cam ce-o să facă fetiţa asta cu mă–sa când o mai creşte puţin. Cum naiba o laşi aşa, să-i ia omului sticla din mâna şi să n-o cerţi? În loc s-o scuture puţin, ea o ia în braţe, doamne, că am trăit s-o văd şi pe asta. Şi ne mai mirăm că totul merge prost în ţara asta”.

Nu, nu m-am intors să-i spun vreo două lui mamaie, însă m-am crispat ştiind că multă lume încă gândeşte aşa. Nu, nu doar din generaţia doamnei respective.

Dacă îţi imaginezi că te poţi înţelege cu un copi de un an şi şapte luni, explicându-i că apa aia e a doamnei, că ea şi-a cumpărat-o cu bănuţii din pensia ei mică, prea mică după 30 de ani de muncă, că i-o aduce poştaşul, căruia mai trebuie să-i lase şi bacşiş vreo cinci lei de fiecare dată, te înşeli.
E mic şi încă descoperă. Trebuie să înveţe că nu toate lucrurile sunt ale lui, să înveţe să le returneze, să înveţe, să înveţe, mă auzi? El nu s-a născut cu abilitatea asta.

Nu el “trebuie” să înţeleagă, tu trebuie să pricepi că vorbind aşa cu un copil nu faci decât să îl reduci, să îi distrugi încrederea.

Nu el e urât, tu eşti urâtă pentru că eşti capabilă să îi spui cuvinte din-astea unui copil.

Dacă tu crezi că scuturând copilul, el o să înţeleagă mai repede, află că da, aşa e. O să înţeleagă imediat că atunci când nu face fix cum vrei tu, o să fii violent. Şi o să–şi păzească mereu spatele, o să se uite mereu peste umăr cu frică, aşa mic cum e, o să stea mereu la pândă ca un animăluţ. Şi mai apoi ca adult, nu va avea curaj niciodată să vorbească sau să acţioneze, fără să i se spună exact când şi cum s-o facă.

Dacă nu crezi că cea mai bună cale de a linişti un copil e ca mama lui să-l ia în braţe, asigurându-l de iubirea ei necondiţionată chiar şi atunci când greşeşte, atunci sper că tu nu ai copii.

Să-i creştem cu iubire, să fim lângă ei oricând şi orice fac. Să nu uităm că ei sunt buni şi veseli, e datoria noastră să îi păstrăm aşa şi să nu acţionăm asupra lor, mânaţi de supărare sau frustrare.
Să învăţăm de la ei cum se iubeşte şi se iartă.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto: www.aquaballdrink.com