Hai să nu mai dormim atât

How-to-Get-Kids-to-Stop-Sleeping-with-Teddy-Bears-or-Blankets

Somnul lui şi cu Iris, a fost de la început o aventură şi totodată o provocare pentru mine. N-a dormit niciodată prea multe ore consecutive, nici când era nou nouţă, nu se dezice de la obiceiul ăsta nici acum când se apropie de doi ani. Recunosc că pe măsură ce ea creştea, eu tot speram în van, să îşi regleze somnul într-un fel care să fie convenabil şi pentru mine.

Să adoarmă în cincisprezece minute, nu într-o oră jumate, să nu se mai trezească de şapte ori pe noapte, eventual să nu mai plângă de fiecare dată când o face, să nu se foiască într-una de parcă ar perpeli-o cineva la foc mic, să doarmă un somn lin, odihnitor.
Socotind însă după nivelul de energie pe care-l are, cred că somnul chiar îi este de-a dreptul odihnitor, nu degeaba a poreclit-o ta-su Iriselu’ Duracellu’.
Uşurel, încep să mă consolez şi eu că aşa e scris în stele pentru noi, că aşa alandala o să doarmă şi de acum înainte, că na, eu sunt adultul şi eu trebuie să mă adaptez la situaţie, nu invers. Să-mi fie cu iertare, numa’ vreo doi ani mi-au trebuit să ajung la concluzia asta.

Dar nu despre somnul ei vreau să scriu azi, ci despre diversiunea pe care Iris o creează în procesul de adormire, după ce o aşez în pătuţ, despre cum încearcă să amâne întotdeauna momentul. Deocamdată n-are răbdare pentru o poveste întreagă, aşa că preferă să cântăm ceva înainte de culcare. Pup copila, îi spun noapte bună, îmi răspunde şi ea râzând, apoi sting lumina şi-mi iau în primire postul de străjer la capul ei. Că altfel nu se poate.

Printre zăbrelele pătuţului, se uită şugubăţ la mine. Aştept.
– Mama, te-am pupat.
Mă aplec şi îi pup fruntea.
– Haide, capul jos şi la culcare.
– Mama, te-am pupat nasu.
Mă aplec iarăşi şi-i mozolesc nasul. Râde de se prăpădeşte, apoi îşi atinge nasul şi zice:
– Mama a pupat Iis, nasu.

Şi apoi, dacă tot a ajus la nas, continuă:
– Aici ochii Iis, aici pântene Iis, aici gua Iis, aici uichea Iis.
– Iris, capul jos şi la culcare. E noapte, noaptea e pentru dormit, nu pentru vorbit. Mai povestim mâine dimineaţă, acum dormim. Somn uşor!
Ştie lecţia, aşa că şi-o recită singură:
– Iis fundu zos, capu zos.
Mă pufneşte râsul, încerc să mă abţin, însă observă imediat. Se ridică şi continuă, dorindu-şi să mă amuze:
– Iis fundu zos, capu zos. Iis fundu zos, capu zos. Mamaaaa, te-am pupat, somn uşoi.

După zece minute nu-mi mai vine să râd. Vorbeşte în continuare ca un radio. Mă întreb a nu ştiu câta oară dacă o să trăncăne la fel de mult când o creşte şi cui o semăna. Noi doi, eu şi ta-su suntem mai muţi, aşa.
Se întinde şi se face linişte. Nu pentru mult timp, însă.

– Mama, facem codiţă.
– Îţi fac codiţă dimineaţă, după ce te trezeşti.
– Codiţă, mimineaţa, şopteşte.

Mijesc ochii în întuneric, încerc să văd dacă a adormit. Nici gând, ai ei sunt larg deschişi, îmi urmăreşte fiecare mişcare.
– Mama, bede minic.
– E noapte, e întuneric, din cauza asta nu se vede nimic. Ce facem noi noaptea?
– Apte bună.
– Exact, spunem noapte bună şi dormim. Gata, la culcare Iris. Guriţa închisă.
O inchide. Puţin. Când o deschide, face recensământul neamurilor şi a cunoscuţilor.
– Bunica, bunicu, mama, tata, Tifini, Adina, Paua, Anda, Adein.
– Iris, linişte, puiule! Capul jos şi la culcare!

Iar mă induce în eroare, tace de vreo două minute.
– Oac, oac, diii diii dam. Mama, cântă.
Mă dau căzută la datorie, adormită. Tac, nu-i răspund. Se opreşte din cântat şi mă fixează cu privirea.
– Mama, vau apă. Vau ouez, fame.
Ştie unde să lovească, ce să zic. Îi întind sticla cu apă, o linge, n-are de gând să bea, mi-o dă înapoi şi-mi cere iar, hotărâtă:
– Mama, vau mancaie, fame.
– Iris, ai mâncat mai devreme, nu-ţi poate fi foame deja. Pune te rog capul jos şi haide să dormim. Uite, eu sunt foarte obosită, nici nu-mi pot ţine ochii deschişi. Haide, întinde-te şi tu cu mine.
– Mama, aici nasu, aici mama ochii…

Şi uite-aşa continuăm apoi cu studierea picioarelor, număratul degetelor, foit, încă puţin cântat, cerut măcar încă o pupătura, într-un ritual care pe cât de haios e uneori, pe atât de obositor altădată.

Chiar înainte să adoarmă, se mişcă mult, îşi caută locul şi se zvârcoleşte, scâncind nemulţumită. Apoi deodată, se face linişte şi îi mai aud doar respiraţia profundă. Rămân câteva minute s-o privesc cum doarme şi să mă minunez ca-i a mea. A crescut, imediat umple pătuţul, în curând va trebui să-i cumpărăm alt pat.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
Sursă poza aici

Leave a Reply