Când n-am curaj şi pentru al doilea, deşi mi-l doresc

DSC_2068

Zilele astea avem musafiri de departe, printre care şi Ana, o fetiţă frumoasă de patru ani. Ana nu vorbeşte româneşte decât foarte puţin, însă pe Iris nu o deranjează deloc aspectul ăsta.

Se duce alergând peste ea, îi înconjoară talia cu braţele şi conform năravului, o pupă. Ana nu e mereu încântată de dragostea asta pe care fiică-mea i-o aplică cu forţa, aşa că în timp ce e îmbrăţişată stă dreaptă ca un băţ, mişcându-şi doar ochii către mamă-sa sau către mine, în încercarea de a găsi o scăpare. Când Iris mai sare calul şi insistă zgomotos să meargă peste ea, Ana întinde mâna, o împinge uşor ca să priceapă odată că nu mai vrea şi-i zice “no Iris”.

Dacă Iris ignoră refuzul Anei, cu siguranţă se lasă cu smiorcăială, cel puţin una din ele ajungând să fie nemulţumită. La fel se întâmplă şi în momentele în care Ana se joacă liniştită. Iris deodată îşi doreşte fix jucăria respectivă, fix atunci, doar ca să o abandoneze imediat ce Ana renunţă la ea resemnată. Aşa că un adult e mai tot timpul arbitru între ele. Pentru părinţii cu doi copii sună cunoscut, aşa-i?

Şi mă gândesc în momentele alea că tare greu trebuie să fie cu doi copii, mai ales dacă-s mici amândoi. Mă întreb cum se împart părinţii care au doi sau mai mulţi copii, cum se descurcă cu de două/trei ori mai multe responsabilităţi şi nevoi. Cum fac faţă financiar.  Şi-mi spun şoptit că nu, nu cred să mai pot incă o dată.

Ca mai apoi…

..într-o dimineaţă am făcut clătite cu cele două maimuţele, cu Ana care m-a ajutat serioasă la amestecatul aluatului, întrebându-mă mereu dacă face bine şi cu Iris care migra între noi două, fericită tare că gătim împreună. Ana s-a dovedit grijulie cu Iris când, ridicată pe vârfuri a întins mâna, în încercarea de a atinge cuţitul de pe masă. A luat-o de acolo si i-a explicat că e periculos, să nu mai pună mâna altădată.

Apoi s-au alergat şi Iris s-a prăpădit de râs în timp ce Ana scotea repetitiv limba la ea. Râdea cu poftă, cu hohote pline şi sonore de i se scutura toată făptura. Ana i-a răspuns la îmbrăţişare, poate nu aşa lung cum i-ar fi plăcut lui Iris, însă suficient încât să-mi înmoaie mie genunchii şi să-mi umezescă ochii.

Mereu am ştiut că vreau mai mult de un copil, iar faptul că Iris iubeşte compania altor copii atât de tare e un motiv în plus să mă gândesc la asta tot mai des.

Nu, nu am nicio veste mare să vă dau, însă s-o avem zilele astea pe Ana cu noi mi-a apăsat toate butoanele alea.
Alea care-mi amintesc cum a fost să am in braţe un nou născut mirosind a lapte. De perioada aia de care n-am crezut vreodată că-mi va fi dor, deşi alte mame îmi spuneau asta.
De cum a fost să-mi alăptez copila, apoi s-o adorm la piept cu vorbe şoptite. De zâmbetele ştirbe din somn. De împlinirea pe care am trăit-o de când am născut-o.

Şi-mi imaginez cum ar arăta casa cu încă un copil în ea. Cu de două ori mai multă gălăgie, teamă, dezordine şi responsabilitate. Dar şi cu de două ori mai multă dragoste.

Uite-aşa mă trezesc că stau cu genunchii la piept, sprijinindu-mi coatele şi visând.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.
Sursa foto: aici

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s