Trag adânc aer în piept şi zic:
Nu-mi place să merg în parc cu copila. Zău, nu-mi place.
No, uite c-am zis-o şi nu mi-a căzut cerul în cap. Poate cel mult aruncă cineva cu ouă în mine?

Nu-mi place să merg, dar o fac, pentru că ce-mi place mie contează mai puţin zilele astea. Iris ar sta la locul de joacă de dimineaţă până seara, aşa că mergem acolo cât de des putem, uneori zilnic, sau chiar de două ori pe zi, alteori o dată la câteva zile.

Parcul nostru e mic, dar destul de drăguţ, jucăriile sunt de calitate şi fain colorate, tot locul de joacă e acoperit cu nisip, e chiar un loc potrivit pentru joacă în aer liber şi socializare cu alţi copii. Când vremea o permite, locul se umple de copii şi părinţi sau bunici.

Însă la vârstă asta, socializarea nu e principalul motiv de interacţiune cu copiii, în ce o priveşte pe fiică-mea. După iniţiala pupăceală administrată celuilalt copil, Iris observă cu curiozitate firească jucăria din mâna, buzunarul, sau căruciorul acestuia. Treaba e că arareori se limitează la observat. De cele mai multe ori vrea să o atingă şi să se joace cu ea. Dorinţă firescă pentru un copil de vârsta ei.

Dacă de la un adult am pretenţia să priceapă şi să ştie ce are de făcut în asemenea situaţii, de la un copil (fie el şi mai mare) nu am asemenea aşteptări. Nu-mi place partea aia în care părinţii încearcă să–şi convingă copiii să împartă jucăria din mâna cu alţii, eu nu o fac cu Iris. E jucăria lor, o aduc cu ei de acasă, aşadar e importantă pentru ei. Dacă cineva încearcă să le-o ia, plâng şi o protejează, o ascund, o bagă în buzunar sau încearcă să fugă.

La fel se întâmplă şi dacă părintele încearcă să-l convingă pe copil să împartă jucăria cu altul. Cred că atunci cel mic se simte uşor trădat, poate chiar neprotejat şi nu înţelege de ce mama sau tata nu-i iau apărarea, în loc să-l oblige să împartă. Personal, prefer ca cel mic să decidă singur când şi dacă vrea sa împartă. N-o sa-i iau din mână  niciodată jucaria copilului meu ca să o dau altuia. Si nu-mi doresc nici ca alt parinte să facă asta pentru copilul meu. Cred că e bine să-i încurajăm, însă nu să-i obligăm. Să dai jucaria obligat nu mai înseamnă ca ai împărţit-o.

E fain să împărţim şi important ca cei mici să înveţe s-o facă, dar să-i iei jucăria din mână copilului tău că s-o dai apoi copilului meu care plânge, n-o să rezolve nimic. Copilul tău o să înceapă să plângă iar al meu o să înţeleagă că dacă vrea, primeşte oricând, trebuie doar să întindă mâna şi să plângă.
În încercarea de a evita situaţii de genul ăsta, plecăm de acasă cu ditamai rucsacul, ducem cu noi jucării de nisip, minge şi ceva de pluş sau o păpuşă, depinde ce alege Iris. Desigur că de îndată ce vede altă jucărie, chiar dacă arată fix ca a ei, o vrea. Se duce spre copil şi întinde mâna să i-o ia. Celălat, după caz, ripostează, poate o şi împinge puţin sau i-o întinde.

De cele mai multe ori, aşa cum e de aşteptat, copilul refuză să îi dea jucăria. Iris insistă, se apropie tot mai tare, încearcă s-o atingă, iar când înţelege că nu are nicio şansă, începe să vocifereze. Apoi să plângă. Atunci intervin eu, încercând să o liniştesc şi să-i explic. Că e jucăria fetiţei şi că şi-a adus-o special să se joace cu ea, că poate îi e greu să se despartă de ea şi că trebuie să-i respectăm dorinţa, că poate o s-o lase să se joace data viitoare. Uneori funcţionează, alteori nu.

Sunt situaţii când încerc s-o iau în braţe ca să o liniştesc dar ea se zbate, vrea pe jos şi aleargă plângând spre copilul cu jucăria. Atunci când nu e cale să o calmez, aleg să plecăm din parc. Când e atât de supărată, iar frustrarea că nu poate avea jucăria ajunge la cote maxime, părăsim parcul. Din momentul ăla ştiu că nu se va linişti atâta vreme cât are jucăria în vizor.

Când se linişteşte îi explic din nou de ce nu a vrut celălalt copil să împartă, îi amintesc că uneori nici ea nu vrea să dea jucăriile, încerc s-o învăţ că e politicos să ceară voie înainte să atingă obiecte care nu îi aparţin, şi mă rog în gând ca data viitoare să fie mai bine.
S-a întâmplat ca zile în şir să plecăm de acolo cu lacrimi de crocodil şi suspine zgomotoase. Gândul că după somnul de amiază trebuia să o duc în parc, îmi dădea fiori de-a dreptul.

Insă după fooooarte multe explicaţii şi zile mai puţin reuşite la locul de joacă, au intervenit şi schmbări. Acum Iris, întinde mâna spre jucărie, se uită în ochii copilului şi zice “dau”. Dacă–şi aminteşte, zice şi “te uog” (te rog). Nu se mai duce ca barbarul direct să ia jucăria. Întinde mâna şi cere. Evident că proaspetele ei bune maniere nu îl înduplecă mereu pe celălalt copil, dar eu ştiu că pentru ea e un pas important.

Acum reacţionează mai bine la refuz, întoarce spatele şi îşi îndreaptă atenţia către tobogan sau altceva, sau dacă celălalt copil  îşi cere jucăria înapoi, uneori chiar o returnează fără să riposteze.
Desigur că nu se întâmplă aşa de fiecare dată. Ocazional, mai ales dacă e obosită, revine la vechile obiceiuri, cu plânsete deznădăjduite şi supărare mare. Însă eu tot sunt tare mândră de ea.

O văd cum îi sclipesc ochii după jucărie, cum fuge spre copil, se opreşte, întinde mâna, apoi o observ cum se controlează, mititica, cum încearcă să nu tragă jucăria. Se opreşte la timp şi zice ”dau, te uog” (da–mi-o şi mie, te rog).

Să nu credeţi niciodată că cei mici nu vă înţeleg sau că vorbiţi degeaba cu ei. Că sunt prea mici să le explicaţi lucruri de “oameni mari”. Nu-i adevărat, copiii noştri ne ascultă, absorb tot ce facem şi le spunem, se simt importanţi când îi tratăm cu respect şi îi includem în conversaţiile noastre. Să vorbim cu ei mereu, să-i ajutăm şi să-i învăţăm să comunice.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.