Drame la locul de joacă

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Trag adânc aer în piept şi zic:
Nu-mi place merg în parc cu copila. Zău, nu-mi place.
No, uite c-am zis-o şi nu mi-a căzut cerul în cap. Poate cel mult aruncă cineva cu ouă în mine?

Nu-mi place merg, dar o fac, pentru ce-mi place mie contează mai puţin zilele astea. Iris ar sta la locul de joacă de dimineaţă până seara, aşa mergem acolo cât de des putem, uneori zilnic, sau chiar de două ori pe zi, alteori o dată la câteva zile.

Parcul nostru e mic, dar destul de drăguţ, jucăriile sunt de calitate şi fain colorate, tot locul de joacă e acoperit cu nisip, e chiar un loc potrivit pentru joacă în aer liber şi socializare cu alţi copii. Când vremea o permite, locul se umple de copii şi părinţi sau bunici.

Însă la vârstă asta, socializarea nu e principalul motiv de interacţiune cu copiii, în ce o priveşte pe fiică-mea. După iniţiala pupăceală administrată celuilalt copil, Iris observă cu curiozitate firească jucăria din mâna, buzunarul, sau căruciorul acestuia. Treaba e arareori se limitează la observat. De cele mai multe ori vrea o atingă şi se joace cu ea. Dorinţă firescă pentru un copil de vârsta ei.

Dacă de la un adult am pretenţia priceapă şi ştie ce are de făcut în asemenea situaţii, de la un copil (fie el şi mai mare) nu am asemenea aşteptări. Nu-mi place partea aia în care părinţii încearcă şi convingă copiii împartă jucăria din mâna cu alţii, eu nu o fac cu Iris. E jucăria lor, o aduc cu ei de acasă, aşadar e importantă pentru ei. Dacă cineva încearcă le-o ia, plâng şi o protejează, o ascund, o bagă în buzunar sau încearcă fugă.

La fel se întâmplă şi dacă părintele încearcă -l convingă pe copil împartă jucăria cu altul. Cred atunci cel mic se simte uşor trădat, poate chiar neprotejat şi nu înţelege de ce mama sau tata nu-i iau apărarea, în loc -l oblige împartă. Personal, prefer ca cel mic să decidă singur când şi dacă vrea sa împartă. N-o sa-i iau din mână  niciodată jucaria copilului meu ca să o dau altuia. Si nu-mi doresc nici ca alt parinte să facă asta pentru copilul meu. Cred că e bine să-i încurajăm, însă nu să-i obligăm. Să dai jucaria obligat nu mai înseamnă ca ai împărţit-o.

E fain împărţim şi important ca cei mici înveţe s-o facă, dar -i iei jucăria din mână copilului tău s-o dai apoi copilului meu care plânge, n-o rezolve nimic. Copilul tău o înceapă plângă iar al meu o înţeleagă dacă vrea, primeşte oricând, trebuie doar întindă mâna şi plângă.
În încercarea de a evita situaţii de genul ăsta, plecăm de acasă cu ditamai rucsacul, ducem cu noi jucării de nisip, minge şi ceva de pluş sau o păpuşă, depinde ce alege Iris. Desigur de îndată ce vede altă jucărie, chiar dacă arată fix ca a ei, o vrea. Se duce spre copil şi întinde mâna i-o ia. Celălat, după caz, ripostează, poate o şi împinge puţin sau i-o întinde.

De cele mai multe ori, aşa cum e de aşteptat, copilul refuză îi dea jucăria. Iris insistă, se apropie tot mai tare, încearcă s-o atingă, iar când înţelege nu are nicio şansă, începe vocifereze. Apoi plângă. Atunci intervin eu, încercând o liniştesc şi -i explic. e jucăria fetiţei şi şi-a adus-o special se joace cu ea, poate îi e greu se despartă de ea şi trebuie -i respectăm dorinţa, că poate o s-o lase se joace data viitoare. Uneori funcţionează, alteori nu.

Sunt situaţii când încerc s-o iau în braţe ca o liniştesc dar ea se zbate, vrea pe jos şi aleargă plângând spre copilul cu jucăria. Atunci când nu e cale o calmez, aleg plecăm din parc. Când e atât de supărată, iar frustrarea nu poate avea jucăria ajunge la cote maxime, părăsim parcul. Din momentul ăla ştiu nu se va linişti atâta vreme cât are jucăria în vizor.

Când se linişteşte îi explic din nou de ce nu a vrut celălalt copil împartă, îi amintesc uneori nici ea nu vrea dea jucăriile, încerc s-o învăţ e politicos ceară voie înainte atingă obiecte care nu îi aparţin, şi rog în gând ca data viitoare fie mai bine.
S-a întâmplat ca zile în şir plecăm de acolo cu lacrimi de crocodil şi suspine zgomotoase. Gândul după somnul de amiază trebuia o duc în parc, îmi dădea fiori de-a dreptul.

Insă după fooooarte multe explicaţii şi zile mai puţin reuşite la locul de joacă, au intervenit şi schmbări. Acum Iris, întinde mâna spre jucărie, se uită în ochii copilului şi zice “dau”. Dacăşi aminteşte, zice şite uog” (te rog). Nu se mai duce ca barbarul direct ia jucăria. Întinde mâna şi cere. Evident proaspetele ei bune maniere nu îl înduplecă mereu pe celălalt copil, dar eu ştiu pentru ea e un pas important.

Acum reacţionează mai bine la refuz, întoarce spatele şi îşi îndreaptă atenţia către tobogan sau altceva, sau dacă celălalt copil  îşi cere jucăria înapoi, uneori chiar o returnează fără să riposteze.
Desigur nu se întâmplă aşa de fiecare dată. Ocazional, mai ales dacă e obosită, revine la vechile obiceiuri, cu plânsete deznădăjduite şi supărare mare. Însă eu tot sunt tare mândră de ea.

O văd cum îi sclipesc ochii după jucărie, cum fuge spre copil, se opreşte, întinde mâna, apoi o observ cum se controlează, mititica, cum încearcă nu tragă jucăria. Se opreşte la timp şi zice ”dau, te uog” (dami-o şi mie, te rog).

nu credeţi niciodată cei mici nu înţeleg sau vorbiţi degeaba cu ei. sunt prea mici le explicaţi lucruri de “oameni mari”. Nu-i adevărat, copiii noştri ne ascultă, absorb tot ce facem şi le spunem, se simt importanţi când îi tratăm cu respect şi îi includem în conversaţiile noastre. vorbim cu ei mereu, -i ajutăm şi -i învăţăm comunice.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Leave a Reply