Category: Copii

Într-o după-amiază oarecare, într-un oraş mic de provincie, o mamă care găteşte la bucătărie aude zgomote ciudate din dormitor.
Acolo, pe pat, găseşte corpul mic al fetiței de cinci ani, scuturat de convulsii puternice. Mai departe nu îşi aminteşte prea bine, nu ştie sigur nici cum a ajuns la spital, doar priveşte îngrozită cum cineva din personalul medical aleargă cu trupul inert al copilei în brațe.

O asistentă se răsteşte la ea:
– Ce a luat copilul?
Femeia nu ştie ce să răspundă, nu înțelege ce se întâmplă, cu ochii minții revede doar fetița întinsă în pat, zvâcniturile incontrolabile ale corpului său slăbuț, simte cum i se face frig şi zice:
– Nu ştiu.
– Ce fel de mamă sunteți? Cum să nu ştiți ce a luat copilul?

Femeia n-o mai aude pe asistentă, nu se simte jignită, simte doar că paralizează de frică. Deodată îşi aminteşte că fiica cea mare se va întoarce în curând de la antrenament şi că nu va găsi pe nimeni acasă. Vecinii probabil îi vor spune de ambulanță şi de sora ei mai mică, iar ea se va speria.

Soțul e plecat la Bucureşti şi se întoarce abia cu trenul de dimineață, mama nu-l poate contacta, e anul 1986, nimeni nu are telefon mobil.

Un doctor îi spune că fetița este la reanimare, că i s-au făcut spălături stomacale, că următoarele 48 de ore sunt critice. Intoxicație cu medicamente este diagnosticul, iar mama e sfătuită să mearga acasă şi să caute să afle ce medicament a băgat copila în spital.

E târziu când pleacă spre casă. Nu doarme toată noaptea, iar de dimineață îşi aşteaptă soțul în gară cu teribila veste.
Acasă caută împreună până găsesc în coşul de gunoi o cutie goală de Distonocalm şi multe pilule aruncate.

Cei doi sunt părinții mei, iar fetița de cinci ani internată la reanimare am fost eu.

M-am trezit după mai bine de 24 de ore, legată de un pat de spital. Nu vă grăbiți să-mi judecați părinții, medicamentele nu erau păstrate la îndemâna copiilor la noi acasă. Erau depozitate la înălțime, ascunse bine. Însă le-am găsit după ce m-am cățărat pe scaun, apoi pe bufet.

Îmi amintesc cum pastilele erau albe, cu crusta lucioasă şi dulce. Le-am ținut în gură până când crusta s-a dizolvat, apoi, pentru că aveau gust neplăcut le-am scuipat. Asta m-a salvat. Dacă le înghițeam, părinții mei ar fi purtat doliu.

Nu ştiu câte am supt sau câte erau inițial în cutie, îmi amintesc însă că aveam conştiința faptului că faceam ceva interzis. Din cauza asta le-am aruncat la gunoi.

La încheietura mâinii stângi am semn rămas din perioada spitalizării, poate de la branulă, poate pentru că m-au legat de pat, nu ştiu de ce. Îl pipăi câteodată cu buricele degetelor ca să nu uit.

Copiii sunt curioşi, copiii observă, copiii caută! Nu o să găsiți prea multe sfaturi pe blogul meu pentru ca nu cred în rețete de crescut copiii, însă azi îndrăznesc totuşi să vin cu unul. Închideți medicamentele sub cheie!
Uneori asta poate face diferența între viață şi moarte.

Credit foto aici
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Suntem de aproape o săptămână la bunici. E zăpadă multă aici, ger la orice oră din zi sau noapte, iar fiică–mea ar sta doar culcată sau în genunchi pe pătură asta ninsă şi albă. Are nasul roşu şi rece, mâinile umede de la atâta joacă în zăpadă, dar tot nu se lasă dusă în casă.
– Ţinţi minute mama. Iis se zoaca cu zăpadă încă ţinţi minute.
Cum să n-o laşi? 🙂

Aproape de casă am găsit un derdeluş potrivit pentru copii mici. Abrupt, însă scurt şi deloc periculos. Copiii îmbujoraţi aleargă, păşesc anevoie clătinându–se cu fiecare pas urcat, în timp ce părinţii îi urmăresc amuzaţi. Un vacarm de voci subţiri şi ţipete ascuţite umplu aerul rece.

Fără să ştim de minunea asta de derdeluş, am venit fără sanie. Iris stă puţin pe margine uitându–se la cum copiii îşi dau drumul din vârf. E încântată de veselia din jur şi aleargă către ei.

Lângă noi se aude un copil plângând. O vedem pe mama lui ridicându-l în braţe şi încearcând să îl consoleze. Copilul plânge tare, cu urlete, cred că s-a lovit destul de rău. Iris priveşte în direcţia lor şi o văd tot mai agitată.
Mama îi vorbeşte copilului în continuare, dar acesta tot plânge. Observ cum buza lui Iris începe să tremure uşor, semn că se simte inconfortabil, că o să plângă şi ea în curând. Copilul ţipă la mama lui şi se zbate în braţele ei. Iris, cu buza tremurând, pleacă brusc de lângă noi, aleargă grăbită către ei şi când ajunge acolo, o împinge pe mama copilului.

Ajung şi eu imediat lângă ei. Surprinşi, mama şi copilul care încă se smiorcăie, se uită când la Iris, când la mine. Iris schiţează un nou gest de a o împinge pe mamă, fără a o face realmente însă. Apoi începe să plângă uşor şi ea spunând către mama copilului:
– Nuuuuu.

Înţeleg imediat că Iris, privind scena de mai devreme, a înţeles că cel mic are nevoie de ajutor, că poate mama lui îl face să plângă, aşa că a încercat să-i facă dreptate.

I-am cerut scuze mamei imediat, iar ea le-a acceptat zâmbind amuzată. Partea bună a fost că totuşi cel mic nu mai plângea. I-am explicat şi justiţiarului meu mic că doamna încerca doar să-l liniştească pe cel mic, la fel cum fac şi eu cu ea când se loveşte. I-am spus din nou că nu lovim şi nu împingem pe nimeni, niciodată. Nu ştiu sigur dacă a înţeles, a fost prima dată că a reacţionat in felul ăsta, însă s-a liniştit şi ea.

Azi mergem iar la derdeluş, de dată asta pregătiţi cu sanie. Totuşi, o să ne lăsăm acasă insigna de şerif.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Iris n-a stat fără mine de prea multe ori până acum. Nu pentru că nu m-aş putea dezlipi eu de ea deloc, din contră, m-aş tot duce câteodată, însă n-am cu cine s-o las. Bunici n-avem aproape, tare bogaţi nu suntem ca să angajăm bonă, aşa că aia e, unde sunt eu, e şi Iris.

Excepţii au fost, puţine totuşi. A stat cu mama de câteva ori, când eram ori noi în vizită la ea, ori invers. Când era bebeluş, ieşeam pe uşă, mama îi distrăgea imediat atenţia cu ceva şi gata. Vara trecută, când avea aproape doi ani, faptul că m-am urcat cu M pe motocicletă şi am fugit împreună la Vama Veche preţ de câteva ore ca să bem o bere (fără alcool, doh), a declanşat o mini tornadă în sufletul micuţei mele.

O lăsasem cu bunicii pe care nu-i mai văzuse de jumătate de an şi pe care nu-i mai cunoştea. Am plecat când ea încă dormea, pentru că altfel s-ar fi agăţat de mine, ar fi plâns cu lacrimi de crocodil şi n-aş fi reuşit să mă mai desprind. Însă chiar după ce am ajuns la Vamă, m-am gândit doar la ea, la cum s-a trezit şi nu m-a găsit acolo, la cum s-a simţit abandonată, la cum nici măcar nu-i spusesem că urma să plec ca să-mi fie mie mai uşor.

A săpat vina în mine nişte mici cratere şi ne-am grăbit acasă, unde am găsit-o pe Iris liniştită jucându–se cu verişoara ei. S-a aruncat în braţele mele cu gura până la urechi, şi cu corpul ăla mic al ei lipit de mine, m-am simţit şi mai vinovată că am plecat. Bunica mi-a spus că a plâns amarnic când s-a trezit şi nu m-a găsit acolo.

Acum suntem noi în vizită la bunici de câteva zile. Ieri iar am lăsat-o pe Iris dormind ca să mergem la cumpărături, cu speranţa că ne întoarcem până se trezeşte. A făcut-o însă cu zece minute înainte de sosirea noastră. În timp ce M parca maşina, am văzut-o pe fiică–mea la geam, urlând cu mâinile întinse către mine, cu muci şi lacrimi pe toată faţa. Mi s-au înmuiat iar genunchii. Cand am intrat in casa, s-a agăţat de mine, plângând cu suspine care-i scuturau trupul.

Am încercat şi varianta în care îi explic că urmează să plec şi că întotdeauna mă întorc la ea, însă nici asta nu funcţionează. Acum nu-mi mai vine să plec nicăieri ce e drept, pentru că mă simt vinovată. De ce nu mi-a zis nimeni înainte să nasc, că să fii mamă înseamnă şi să porţi în spate rucsaci întregi de vină?
Voi cum faceţi să fugiţi cinci minute?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

M-a lovit în moalele capului de dimineaţă când pe Iris a sunat-o bunica să-i ureze la mulţi ani pentru cei doi ani şi cele cinci luni de când ne-a onorat cu prezenţa. Abia când Iris îi cânta bunicii cântecul rusesc pe care l-a învăţat de la ea, şi n-a mai stâlcit chiar toate cuvintele, am înţeles că fiica-mea, boţul ăsta de om are aproape doi ani jumate.

Cei mai grei şi deopotrivă cei mai frumoşi din viaţa mea. Dar când a trecut timpul aşa? Când nou născuta mea s-a transformat în bebeluş, când a reuşit să stea singură în fund, când a zis primul cuvânt, i-a ieşit primul dinte, a început diversificarea, a răcit prima dată, a dormit prima noapte în pătuţ, a făcut primii paşi, când a devenit o fetiţă zurlie cu bucle blonde, care aleargă dintr-o parte a casei în alta, ziua întreagă?

Când upauaş s-a transformat în iepuiaş?
Când pinguiun a devenit pinguin?
Când saueţi au devenit şoaieţi?
Pichişa s-a transformat în pisica?
Michisec în muiţumesc?

Nu-i bai însă, cât mai durează o să mă bucur în continuare de ibeiuiă (libelulă), Pinocuiu (Pinocchio) şi toate celelalte cuvinte pe care încă nu le rosteşte prea bine. O să savurez din plin cât încă nu ştie să-l spună pe “r”. “Ică nu ştia să zică iâu, iăţuşcă, iămuică”.

Măi timpule, stai măi timpule puţin, stai să vorbim, unde te duci aşa, că doar n-o fi graba atât de mare? Nu mă mai băga în seamă când mă plâng că-i greu, că vreau şi eu să dorm o noapte întreagă, nu mă asculta. O mai vreau pe ea aşa mică, îmi dau toate nopţile la schimb, doar nu te grăbi, înaintează cu paşi mai mici şi rari.

Lasă-mă să-mi mai bag nasul un timp în gâtul ei moale, să-mi umplu nările cu mirosul ei dulce. Şi aminteşte-mi în fiecare zi că treci şi nu te mai întorci. Cu bune şi rele te duci, iar mâine nu mai pot avea chiar tot ce am avut azi. Aminteşte-mi mereu că mâine ea va fi mai mare decât azi, iar poimâine mai mare decât mâine. Aminteşte-mi iar si iar, când uit!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ştii momentul ăla când trebuie să plecaţi din parc dar copilul urlă că nu vrea, nu te lasă să-l iei în braţe, se zbate, când printre zbierete curg lacrimi şi muci?
Sau momentul ăla când eşti cu el la cumpărături şi aleargă bezmetic printre rafturi refuzând să te ţină de mână sau să stea în braţe/ cărucior?
Sau când vine cineva în vizită şi toddlerul îi strigă să plece înapoi de unde a venit?

Sună cunoscut? Că de nu astea, atunci cred că ţi s-au întâmplat altele. Şi probabil că ai simţit în ceafă oarece priviri mustrătoare, îndreptate cu reproş către calitatea ta de părinte. Ai simţit cum te umpli de neputinţă şi frustrare că pe lângă criza de furie a copilului eşti împovărată şi cu reproşurile tacite sau vocale ale celor din jur.
Şi apoi tu ai o reacţie emoţională la faptul că îţi imaginezi cum celelalte persoane te judecă pentru comportamentul copilului tău. Simţi cum te condamnă că nu reuşeşti să–ţi potoleşti odrasla. Însă e o capcană să te laşi dusă pe drumul ăsta, zău dacă nu.

Sunt destul de sigură că nu există copil care să nu fi făcut măcar o singură scenă în public. Şi ce dacă? Şi noi am face la fel probabil dacă nu ne-ar ţine în frâu statutul de adulţi şi aşteptările pe care le au alţi adulţi de la noi. Tu nu-ţi pierzi răbdarea când aştepţi la casă la supermarket? Ţi-o pierzi dar nu te apuci de ţipat, pentru că eşti la vârsta la care te poţi stăpâni. Copiii însă nu pot face asta.

Se zice că un copil flămând sau obosit e mai predispus să facă o criză de furie. Însă din experienţă ştiu că frustrarea are şi ea un ditamai rolul. Frustrarea că nu poate avea jucăria altui copil, că trebuie să aştepte, că nu poate face ceva singur, că nu se poate face înţeles, că pantalonii sunt verzi şi nu portocalii, nemulţumirile lor sunt diverse, neaşteptate, însă sunt fireşti dacă ne gândim ce vârstă au omuleţii ăştia. Cu un an în urmă poate că abia învăţau să meargă, iar acum adulţii au pretenţia ca ei să–şi poată stăpâni emoţiile.

Tot adulţii, de obicei ăia care n-au copii, sau cei ai căror copii sunt deja mari şi au uitat, îţi binecuvântează copilul cu diverse afirmaţii: vai ce alintat eşti, ce sclifosit, dar eşti copil mare de ce nu înţelegi, ce ruşine, trebuie să asculţi când ţi se spune, etc.
Şi poate atunci te gândeşti că au dreptate, uite cum copiii lui x sau y stau cuminţi când merg undeva, oare tu ce ai făcut greşit de al tău e aşa zbuciumat?

Nimic greşit n-ai făcut, nimic, mă auzi? Copiii sunt diferiţi, copilul lui x nu e la fel cu copilul lui y sau z şi nici cu al tău. Nu te ruşina cu copilul tău atunci când nu e cuminte conform standardelor altora. Dacă faci asta, n-o să mai ieşi niciodată din casă.

Iar atunci când copilul e în mijlocul unui tantrum, faptul că ţie ţi-e ruşine cu comportamentul lui îţi deturnează atenţia de la ce e de fapt important în momentul ăla. Copilul e important, nu oamenii de pe margine care poate şuşotesc şi vă privesc cu reproş. Copilul nu poate înţelege că tu te-ai putea simţi umilit sau ruşinat şi nu face crize de furie în mod intenţionat ca să te enerveze pe tine.

Ei se comportă arareori fix aşa cum şi-ar dori părinţii, iar asta nu-i face răi sau neascultători. Cresc, învaţă, se dezvoltă, iar noi trebuie să fim mereu de partea lor. Uită–te la el, la copilul tău, doar către el să cauţi cu privirea, nu în stânga sau în dreapta. Va creşte şi lucrurile vor deveni mai uşoare.
Până atunci, respiră adânc şi aminteşte–ţi să ai privirea întoarsă doar către el, căci el al tău e şi tu a lui eşti.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Ne jucam de ceva vreme împreună, aşezate pe covor, când mi-a sunat telefonul. Am rămas acolo lângă Iris în timp ce vorbeam cu persoana care mă sunase. Mai degrabă încercam să am o convorbire e corect să spun de fapt, sunt sigură că ştiţi la ce mă refer. Imediat ce m-a văzut cu telefonul la ureche, Iris a început să ridice tonul, să se caţere cu picioarele pe mine, apoi să ţipe încercând să–mi acopere vocea cu a ei.

– Iris te rog să ai puţină răbdare, termin imediat.
– Nu vei mama vobeşte a teiefon.

Am luat-o în braţe însă s-a zbătut până am aşezat-o iar pe covor, ca apoi să plângă că vrea iar sus la mine. Multă gălăgie, în încercarea de a mă convinge să renunţ la apelul telefonic. Îmi era imposibil să înţeleg ce îmi spune persoana cu care vorbeam, aşa că m-am aşezat în genunchi , la nivelul lui Iris, încercând să o liniştesc din poziţia asta. Şi atunci s-a întâmplat.

Rapid, cu intenţie şi precizie, m-a lovit cu palma peste cap. S-a întâmplat atât de repede şi a lovit atât de tare încât pentru o clipă uimirea m-a lăsat nemişcată. Iris părea la fel de surprinsă de ce se întâmplase şi se uita fix în ochii mei aşteptând să vadă ce urmează.
Nu mă mai lovise niciodată aşa. Nu cu intenţie.

Am întrerupt convorbirea telefonică şi pentru o clipă am rămas aşa, neştiind ce să fac. Mă durea. Nu acolo unde mă lovise, mă durea sufletul că se întâmplase şi asta. Că mă lovise intenţionat. Ştiam că trebuie să reacţionez imediat într-un fel, pentru că mutricica lui Iris începea să se schimonosească spre plâns.

M-am pus în locul ei, în locul unei copile de doi ani şi patru luni şi am încercat să văd lucrurile prin ochii ei. Uite cum acum se joacă cu mama şi o are numai pentru ea, mama nu lucrează, nu găteşte, nu face curăţenie, nu pune haine la spălat, doar se joacă cu ea pe covor. E aşa de bine să se joace cu mama, se simte iubită, importantă şi ar face doar asta toată ziua. Nimic nu e mai bine decât asta, nici joaca cu păpuşa de la Moş Crăciun, nici cu trenuleţul lui Mickey şi Minnie, nici alergatul prin parc, nimic nu egalează timpul petrecut cu mama.

Şi-apoi iată că sună telefonul şi magia se destramă, mama nu mai e atentă la ea, nu o ascultă când ţipă şi pare chiar supărată pe ea. De ce nu înţelege oare mama că acum fetiţa o vrea doar pentru ea? Nu vrea s-o împartă cu nimeni când se joacă împreună. De ce nu se opreşte din vorbit? De ce îi spune într–una să aibă răbdare? Ce e aia răbdare? În corpul ei mic se adună un vârtej de emoţii pe care copila nu le înţelege şi care trebuiesc eliberate. Mâna mică se ridica rapid şi poc, o loveşte pe mama.

Am respirat adânc si mi-am pus braţele în jurul ei, iar ea a început imediat să plângă. A plâns încet o vreme, până toate emoţiile puternice s-au risipit. Abia când s-a liniştit i-am explicat că nu e în regulă să mă lovească pe mine sau pe altcineva atunci când e supărată. I-am zis că îmi pare rău că am întrerupt timpul nostru special împreună ca să vorbesc la telefon, că înţeleg de ce s-a supărat când am făcut asta. Şi apoi am repetat că nu lovim atunci când suntem furioşi. Că poate ţipa sau plânge cât are nevoie, nu şi lovi însă.
Apoi a ieşit soarele şi copila s-a înseninat imediat ce a lăsat toată frustrarea să iasă.

Recunosc că nu-i uşor cu un toddler, uneori simt cum calc de-a dreptul pe teren minat, însă încerc să privesc lucrurile şi din punctul ei de vedere. Şi nici măcar asta nu-mi iese întotdeauna. Dar încerc şi azi, şi mâine şi în fiecare zi. Şi mă iert când nu reuşesc, căci sunt o mama bună pentru ea, un om cu limite şi emoţii proprii.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Nu-s persoana care să se certe cu tanti ce a tăiat rândul şi s-a băgat în faţă la poştă de exemplu. O să mă gândesc că poate se grăbea mai tare decât mine, că probabil avea o tonă de probleme şi nici măcar nu şi-a dat seama când a ignorant restul persoanelor care îşi aşteptau cuminţi rândul.

Găsesc absolut incomode situaţiile în care oameni în toată firea se ceartă în plină stradă, strigă unii la alţii, îşi fac morală, se huiduiesc, etc.
Însă zilele trecute am reuşit să mă surprind singură, nu neapărat într-un mod plăcut. Am intrat cu Iris în librăria din oraş care ţine loc şi de magazin cu jucării. Pe Iris am parcat-o înăuntru, lângă fereastră, în tricicletă, m-am gândit că îmi va fi mai uşor să caut repede ce voiam să cumpăr.

M-am întors cu spatele o clipă. Imediat aud:
– Hei , auziţi. Doamna, copilu’, hei, vedeţi copilu’.
Nefiind sigură că eu sunt doamna la care femeia făcea referire, dar ştiind că sunt cu copilul după mine, m-am întors. Femeia cu pricina ţinea arătătorul întins către Iris, încercând astfel să sublinieze ceva. Întreb:
– Ce s-a întâmplat?
– Păi vedeţi că dă pe jos jucăriile alea, le strică, nu aţi observat ce face copilul? Între timp se uită sugestiv când la mine, când la vânzătoare, când la Iris.
Mă uit şi eu la vânzătoare pentru că nu înţeleg. Mă uit la fiică–mea şi o văd cu un excavator în mâna. Da, era excavatorul de pe raftul magazinului, însă tot nu înţelegeam. Aşa că spun:
– Nu înţeleg.
– Păi le dă pe jos, nu vedeţi că a luat jucăria aia de acolo? O s-o strice, aveţi grijă.

Mă uit în continuare la Iris, însă tot fără să înţeleg ce face rău.
Femeia încă vorbeşte despre cum nu e civilizat să pună copilul mâna, dar eu nu mai aud exact ce zice. În magazin s-a făcut linişte, toată lumea se uită la mine iar eu mă simt de-a dreptul incomod. Primul impuls care mă încearcă e să merg să-i iau copilei jucăria din mâna şi s-o pun la loc, cu riscul de a-i stârni plânsete înainte că eu să apuc să–mi termin cumpărăturile.

Apoi brusc mă enervez. Fix aşa cum fac oamenii ăia care se ceartă unii cu alţii în stradă. Şi vociferez:
– Doamnă, e doar un copil, iar ăsta e până la urmă un magazin cu jucării. Iar jucăria din mâna ei e intactă, nu a căzut pe jos şi nici nu s-a stricat. E un copil curios care stă liniştit cu jucăria în mâna până când eu fac cumpărăturile. Cred că e rezonabil să pună mâna.
– Dar alea sunt pe raft spre vânzare.
– Iar ea e doar un copil, nu înţeleg de ce purtăm discuţia asta.
– Eu doar v-am atenţionat că nu stă cuminte.
– Va mulţumesc, însă credeţi că ar fi fost mai cuminte dacă îi puneam lesă şi o legăm de clanţa magazinului afară?
– Nu înţeleg de ce v-aţi supărat aşa.
– Pentru că percepţia generală pare a fi că un copil n-are voie să pună mâna pe nimic, nicăieri. Nici măcar pe o jucărie, într-un magazin de jucării. Iar dacă o face, înseamnă că nu e cuminte. Pentru că oriunde te duci cu un copil, cineva e deranjat. Ba de faptul că ţipă, ba că plânge, ba că pune mâna unde n-ar trebui. Pentru că adulţii nu-şi iau o clipă să gândească înainte să vorbească. De asta m-am supărat.

Tot linişte era în magazin însă nu se mai uita nimeni la mine. În afară de Iris. Şi atunci mi s-a făcut ruşine şi în gând i-am mulţumit că n-a început să plângă când m-a văzut aşa. Am plătit, am salutat, am pus excavatorul la locul lui şi am plecat.

Apoi m-am tot gândit la cum reacţionasem şi tot ruşine mi-a fost. Mi-am descărcat frustrările pe biata femeie care poate că nu avea nici o intenţie nepotrivită.
Însă zău că sunt sătulă de atitudinea asta vizavi de copii. Ţelul nostru suprem pare a fi ca ei să stea cuminţi. Să nu deranjeze adulţii în nici un fel. Iar asta nu-mi place. Nu-mi place deloc.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.