Ţoale, multe ţoale

dsc_0101

Nu ştiu alții cum sunt, dar mie îmi place iarna. Cu ger, ninsoare, Crăciun, zăpadă şi miros de lemne arse. Iarna asta ce-i drept, am avut ninsoare multă, anul a început cu un cod roşu care ne-a umplut de zăpadă, aşa ca am dat jos repede sarmalele depuse prin locuri secrete, după ce am curățat curtea cu lopata.

La bunici hopa, iar zăpadă. Bucurie mare pentru Iris, care nu se mai lăsa dusă de la derdeluş. Îmi place iarna, zău nu vă mint. Dar de-amu parcă i-aş cam zice să se ducă. Nu pentru că m-am săturat de zăpadă însă, ci pentru că nu mă mai duc nervii să tot îmbrac şi dezbrac copila asta.

Vara, pfff, ce simplu e vara,  îi pun un tricou, panaloni scurți si aia e, ieşim pe uşă într-un minut. Iarna, nu domle, stai să vezi că nu vrea ştrampii verzi, fix după ce i-am cântat două cântecele inventate pe loc despre ştrampi verzi, evident. Îi vrea pe ăia mov, nu, nu pe ăia mov cu romburi îmi zice după ce i-am tras deja un crac, ăia mov fără model îi trebuiesc.

Nu vrea bluză că e mai fain in rochie, ocazie cu care mai trebuie să facă o tură la oglindă, pentru încă o piruetă. Fie, hai, o las să rămână şi cu rochia, pe care acum încerc sa i-o îndes în pantalonii impermeabili cu bretele. Curg lacrimi că nu se mai văd volanele rochiței, şterg muci şi îmi muşc bine buzele, ca să țină acolo închise cuvintele alea de vor musai să iasă.

Când trecem în hol, mă îmbrac eu  şi abia apoi, bine încotoşmănată îi ei pun bocancii. De ce faceți fraților aşa complicați, bocancii  pentru copii ? Trebe musai şireturi şi fermoar la un loc? Păi eu îs sigură că voi ăştia de i-ați desenat, cusut şi asamblat n-aveți copii acasă.

Îmi curg broboane de transpirație pe frunte şi ochelarii încep să mi se aburească atunci când ajung la geacă.  Nu vrea să i-o inchei până sus, nu-i place, iar eu am flashback cu mine în copilărie încercând să-mi desfac haina, aşa că nu mai insist.

Uite ce haioasă eşti cu mănuşile astea, ca un pinguin drăgălaş. Nu pinguin, nu vrea să fie pinguin, cum îndrăznesc să-i spun aşa. Uite că iar plânge şi mie îmi vine să mă dezbrac în fundul gol, atât de cald îmi e deja. Căciula o strânge sub bărbie oricât de lejer am legat eu şiretul, pentru că indiferent ce aş zice sau face acum, tot nu mă iartă ca am asemănat-o cu un pinguin (how dare I?).

Mă uit cu jale la fularul din mâinile mele şi încerc să-mi fac curaj să i-l pun la gât. Îl vede şi ea, ne privim în ochi, observ cum i se încrețeşte pielea de pe nas, cum buza inferioară coboară tot mai jos. Mototolesc fularul cu gesturi exagerate şi îi fac vânt în rucsac. Victorie, buzele ei iau forma unui zâmbet, apoi râde în hohote şi în sfârşit ieşim afară.

Adie un vânt uşor, simt cum mi se răcoreşte spatele transpirat.
– Mama, dăm zos mănuşie.

Hai cu primăvara aia odată, haida!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Leave a Reply