Într-o după-amiază oarecare, într-un oraş mic de provincie, o mamă care găteşte la bucătărie aude zgomote ciudate din dormitor.
Acolo, pe pat, găseşte corpul mic al fetiței de cinci ani, scuturat de convulsii puternice. Mai departe nu îşi aminteşte prea bine, nu ştie sigur nici cum a ajuns la spital, doar priveşte îngrozită cum cineva din personalul medical aleargă cu trupul inert al copilei în brațe.
O asistentă se răsteşte la ea:
– Ce a luat copilul?
Femeia nu ştie ce să răspundă, nu înțelege ce se întâmplă, cu ochii minții revede doar fetița întinsă în pat, zvâcniturile incontrolabile ale corpului său slăbuț, simte cum i se face frig şi zice:
– Nu ştiu.
– Ce fel de mamă sunteți? Cum să nu ştiți ce a luat copilul?
Femeia n-o mai aude pe asistentă, nu se simte jignită, simte doar că paralizează de frică. Deodată îşi aminteşte că fiica cea mare se va întoarce în curând de la antrenament şi că nu va găsi pe nimeni acasă. Vecinii probabil îi vor spune de ambulanță şi de sora ei mai mică, iar ea se va speria.
Soțul e plecat la Bucureşti şi se întoarce abia cu trenul de dimineață, mama nu-l poate contacta, e anul 1986, nimeni nu are telefon mobil.
Un doctor îi spune că fetița este la reanimare, că i s-au făcut spălături stomacale, că următoarele 48 de ore sunt critice. Intoxicație cu medicamente este diagnosticul, iar mama e sfătuită să mearga acasă şi să caute să afle ce medicament a băgat copila în spital.
E târziu când pleacă spre casă. Nu doarme toată noaptea, iar de dimineață îşi aşteaptă soțul în gară cu teribila veste.
Acasă caută împreună până găsesc în coşul de gunoi o cutie goală de Distonocalm şi multe pilule aruncate.
Cei doi sunt părinții mei, iar fetița de cinci ani internată la reanimare am fost eu.
M-am trezit după mai bine de 24 de ore, legată de un pat de spital. Nu vă grăbiți să-mi judecați părinții, medicamentele nu erau păstrate la îndemâna copiilor la noi acasă. Erau depozitate la înălțime, ascunse bine. Însă le-am găsit după ce m-am cățărat pe scaun, apoi pe bufet.
Îmi amintesc cum pastilele erau albe, cu crusta lucioasă şi dulce. Le-am ținut în gură până când crusta s-a dizolvat, apoi, pentru că aveau gust neplăcut le-am scuipat. Asta m-a salvat. Dacă le înghițeam, părinții mei ar fi purtat doliu.
Nu ştiu câte am supt sau câte erau inițial în cutie, îmi amintesc însă că aveam conştiința faptului că faceam ceva interzis. Din cauza asta le-am aruncat la gunoi.
La încheietura mâinii stângi am semn rămas din perioada spitalizării, poate de la branulă, poate pentru că m-au legat de pat, nu ştiu de ce. Îl pipăi câteodată cu buricele degetelor ca să nu uit.
Copiii sunt curioşi, copiii observă, copiii caută! Nu o să găsiți prea multe sfaturi pe blogul meu pentru ca nu cred în rețete de crescut copiii, însă azi îndrăznesc totuşi să vin cu unul. Închideți medicamentele sub cheie!
Uneori asta poate face diferența între viață şi moarte.
