Iris n-a stat fără mine de prea multe ori până acum. Nu pentru că nu m-aş putea dezlipi eu de ea deloc, din contră, m-aş tot duce câteodată, însă n-am cu cine s-o las. Bunici n-avem aproape, tare bogaţi nu suntem ca să angajăm bonă, aşa că aia e, unde sunt eu, e şi Iris.
Excepţii au fost, puţine totuşi. A stat cu mama de câteva ori, când eram ori noi în vizită la ea, ori invers. Când era bebeluş, ieşeam pe uşă, mama îi distrăgea imediat atenţia cu ceva şi gata. Vara trecută, când avea aproape doi ani, faptul că m-am urcat cu M pe motocicletă şi am fugit împreună la Vama Veche preţ de câteva ore ca să bem o bere (fără alcool, doh), a declanşat o mini tornadă în sufletul micuţei mele.
O lăsasem cu bunicii pe care nu-i mai văzuse de jumătate de an şi pe care nu-i mai cunoştea. Am plecat când ea încă dormea, pentru că altfel s-ar fi agăţat de mine, ar fi plâns cu lacrimi de crocodil şi n-aş fi reuşit să mă mai desprind. Însă chiar după ce am ajuns la Vamă, m-am gândit doar la ea, la cum s-a trezit şi nu m-a găsit acolo, la cum s-a simţit abandonată, la cum nici măcar nu-i spusesem că urma să plec ca să-mi fie mie mai uşor.
A săpat vina în mine nişte mici cratere şi ne-am grăbit acasă, unde am găsit-o pe Iris liniştită jucându–se cu verişoara ei. S-a aruncat în braţele mele cu gura până la urechi, şi cu corpul ăla mic al ei lipit de mine, m-am simţit şi mai vinovată că am plecat. Bunica mi-a spus că a plâns amarnic când s-a trezit şi nu m-a găsit acolo.
Acum suntem noi în vizită la bunici de câteva zile. Ieri iar am lăsat-o pe Iris dormind ca să mergem la cumpărături, cu speranţa că ne întoarcem până se trezeşte. A făcut-o însă cu zece minute înainte de sosirea noastră. În timp ce M parca maşina, am văzut-o pe fiică–mea la geam, urlând cu mâinile întinse către mine, cu muci şi lacrimi pe toată faţa. Mi s-au înmuiat iar genunchii. Cand am intrat in casa, s-a agăţat de mine, plângând cu suspine care-i scuturau trupul.
Am încercat şi varianta în care îi explic că urmează să plec şi că întotdeauna mă întorc la ea, însă nici asta nu funcţionează. Acum nu-mi mai vine să plec nicăieri ce e drept, pentru că mă simt vinovată. De ce nu mi-a zis nimeni înainte să nasc, că să fii mamă înseamnă şi să porţi în spate rucsaci întregi de vină?
Voi cum faceţi să fugiţi cinci minute?
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.
Așa am pățit eu la prima fetiță. Cred că plângeam eu mai mult ca ea. Stai sa vezi când începeți grădinița… . Va veți obișnui si va fi mai bine. Să vezi cum o să fie când va vrea să se ducă singură în parc. Atunci o să plângi tu ca te-a părăsit. părerea mea e să treci peste sentimentul de vina ca nu ai lasat copilul nici în pădure nici la orfelinat. Eu pe a doua fetiță o las liniștită la mama fără să mai sufăr ca un câine bătut. Nu plec pe ascuns. Ii explic cu mult înainte ca să aibă timp să runege informația. A plâns de 2 ori. Acum îmi zice “Pa mami”.
Hai că m-ai bine dispus la partea cu lăsatul în pădure sau la orlfelinat :)))
Teoria o ştiu pe de rost, mai am de lucrat la practică însă.
Car copii dupa mine de multi ani. “Nu suntem foarte bogati, ca sa ne luam bona si nici bunici aproape nu avem”. (Adica avem, dar nu servesc, ca nu-s servitori 😉 ). Aseara mi-am anuntat sotul sa vina la 5 jumatate ca vreau sa ma duc la un curs. A venit. Mancarea proaspat facuta era pe aragaz. Curatenia bifata. Sedinta cu parintii de la gradi: bifata. Am plecat. Apoi au inceput mesajele: “Nu ai luat paine”. Intr-adevar, asta n-o bifasem. Povestea e lunga, ideea e ca puii mei nu o mancat aproape nimic (spun aproape pentru ca fetitei i-a cumparat cogeac). Ma simt vinovata pentru nimic. Pentru nimicul din stomacul copiilor mei de azi. Pentru ca am indraznit sa plec fara copii dupa nici nu stiu cata vreme. 🙁
Anca, abia atunci cand citesc ceva asemanator scris sau aud asa ceva spus de alta mama decat de subsemnata, imi dau seama de absurdul situatiei. Cand mi se intampla mie, imi pare firesc sa ma simt vinovata, insa citind ce ai scris… doamne, zau ca suntem usurel duse cu pluta 🙂
Cina lui Iris a constat in seara asta, in mare parte din popcorn. Is sigura ca va supravietui daca n-a mancat ceva gatit cu mainile mele de mama, ca n-am gatit cu legume bio, whatever.
Cred ca vinovatia asta merita asa un sut in fundul ala mare al ei, zau daca nu. 🙂