Nu-s persoana care să se certe cu tanti ce a tăiat rândul şi s-a băgat în faţă la poştă de exemplu. O să mă gândesc că poate se grăbea mai tare decât mine, că probabil avea o tonă de probleme şi nici măcar nu şi-a dat seama când a ignorant restul persoanelor care îşi aşteptau cuminţi rândul.

Găsesc absolut incomode situaţiile în care oameni în toată firea se ceartă în plină stradă, strigă unii la alţii, îşi fac morală, se huiduiesc, etc.
Însă zilele trecute am reuşit să mă surprind singură, nu neapărat într-un mod plăcut. Am intrat cu Iris în librăria din oraş care ţine loc şi de magazin cu jucării. Pe Iris am parcat-o înăuntru, lângă fereastră, în tricicletă, m-am gândit că îmi va fi mai uşor să caut repede ce voiam să cumpăr.

M-am întors cu spatele o clipă. Imediat aud:
– Hei , auziţi. Doamna, copilu’, hei, vedeţi copilu’.
Nefiind sigură că eu sunt doamna la care femeia făcea referire, dar ştiind că sunt cu copilul după mine, m-am întors. Femeia cu pricina ţinea arătătorul întins către Iris, încercând astfel să sublinieze ceva. Întreb:
– Ce s-a întâmplat?
– Păi vedeţi că dă pe jos jucăriile alea, le strică, nu aţi observat ce face copilul? Între timp se uită sugestiv când la mine, când la vânzătoare, când la Iris.
Mă uit şi eu la vânzătoare pentru că nu înţeleg. Mă uit la fiică–mea şi o văd cu un excavator în mâna. Da, era excavatorul de pe raftul magazinului, însă tot nu înţelegeam. Aşa că spun:
– Nu înţeleg.
– Păi le dă pe jos, nu vedeţi că a luat jucăria aia de acolo? O s-o strice, aveţi grijă.

Mă uit în continuare la Iris, însă tot fără să înţeleg ce face rău.
Femeia încă vorbeşte despre cum nu e civilizat să pună copilul mâna, dar eu nu mai aud exact ce zice. În magazin s-a făcut linişte, toată lumea se uită la mine iar eu mă simt de-a dreptul incomod. Primul impuls care mă încearcă e să merg să-i iau copilei jucăria din mâna şi s-o pun la loc, cu riscul de a-i stârni plânsete înainte că eu să apuc să–mi termin cumpărăturile.

Apoi brusc mă enervez. Fix aşa cum fac oamenii ăia care se ceartă unii cu alţii în stradă. Şi vociferez:
– Doamnă, e doar un copil, iar ăsta e până la urmă un magazin cu jucării. Iar jucăria din mâna ei e intactă, nu a căzut pe jos şi nici nu s-a stricat. E un copil curios care stă liniştit cu jucăria în mâna până când eu fac cumpărăturile. Cred că e rezonabil să pună mâna.
– Dar alea sunt pe raft spre vânzare.
– Iar ea e doar un copil, nu înţeleg de ce purtăm discuţia asta.
– Eu doar v-am atenţionat că nu stă cuminte.
– Va mulţumesc, însă credeţi că ar fi fost mai cuminte dacă îi puneam lesă şi o legăm de clanţa magazinului afară?
– Nu înţeleg de ce v-aţi supărat aşa.
– Pentru că percepţia generală pare a fi că un copil n-are voie să pună mâna pe nimic, nicăieri. Nici măcar pe o jucărie, într-un magazin de jucării. Iar dacă o face, înseamnă că nu e cuminte. Pentru că oriunde te duci cu un copil, cineva e deranjat. Ba de faptul că ţipă, ba că plânge, ba că pune mâna unde n-ar trebui. Pentru că adulţii nu-şi iau o clipă să gândească înainte să vorbească. De asta m-am supărat.

Tot linişte era în magazin însă nu se mai uita nimeni la mine. În afară de Iris. Şi atunci mi s-a făcut ruşine şi în gând i-am mulţumit că n-a început să plângă când m-a văzut aşa. Am plătit, am salutat, am pus excavatorul la locul lui şi am plecat.

Apoi m-am tot gândit la cum reacţionasem şi tot ruşine mi-a fost. Mi-am descărcat frustrările pe biata femeie care poate că nu avea nici o intenţie nepotrivită.
Însă zău că sunt sătulă de atitudinea asta vizavi de copii. Ţelul nostru suprem pare a fi ca ei să stea cuminţi. Să nu deranjeze adulţii în nici un fel. Iar asta nu-mi place. Nu-mi place deloc.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.