Iris aka Chuck Norris

16788039_1423388181035620_1625282582_n

Suntem de aproape o săptămână la bunici. E zăpadă multă aici, ger la orice oră din zi sau noapte, iar fiicămea ar sta doar culcată sau în genunchi pe pătură asta ninsă şi albă. Are nasul roşu şi rece, mâinile umede de la atâta joacă în zăpadă, dar tot nu se lasă dusă în casă.
Ţinţi minute mama. Iis se zoaca cu zăpadă încă ţinţi minute.
Cum n-o laşi? 🙂

Aproape de casă am găsit un derdeluş potrivit pentru copii mici. Abrupt, însă scurt şi deloc periculos. Copiii îmbujoraţi aleargă, păşesc anevoie clătinânduse cu fiecare pas urcat, în timp ce părinţii îi urmăresc amuzaţi. Un vacarm de voci subţiri şi ţipete ascuţite umplu aerul rece.

Fără ştim de minunea asta de derdeluş, am venit fără sanie. Iris stă puţin pe margine uitânduse la cum copiii îşi dau drumul din vârf. E încântată de veselia din jur şi aleargă către ei.

Lângă noi se aude un copil plângând. O vedem pe mama lui ridicându-l în braţe şi încearcând îl consoleze. Copilul plânge tare, cu urlete, cred s-a lovit destul de rău. Iris priveşte în direcţia lor şi o văd tot mai agitată.
Mama îi vorbeşte copilului în continuare, dar acesta tot plânge. Observ cum buza lui Iris începe tremure uşor, semn se simte inconfortabil, o plângă şi ea în curând. Copilul ţipă la mama lui şi se zbate în braţele ei. Iris, cu buza tremurând, pleacă brusc de lângă noi, aleargă grăbită către ei şi când ajunge acolo, o împinge pe mama copilului.

Ajung şi eu imediat lângă ei. Surprinşi, mama şi copilul care încă se smiorcăie, se uită când la Iris, când la mine. Iris schiţează un nou gest de a o împinge pe mamă, fără a o face realmente însă. Apoi începe plângă uşor şi ea spunând către mama copilului:
– Nuuuuu.

Înţeleg imediat Iris, privind scena de mai devreme, a înţeles cel mic are nevoie de ajutor, poate mama lui îl face plângă, aşa a încercat -i facă dreptate.

I-am cerut scuze mamei imediat, iar ea le-a acceptat zâmbind amuzată. Partea bună a fost totuşi cel mic nu mai plângea. I-am explicat şi justiţiarului meu mic doamna încerca doar -l liniştească pe cel mic, la fel cum fac şi eu cu ea când se loveşte. I-am spus din nou nu lovim şi nu împingem pe nimeni, niciodată. Nu ştiu sigur dacă a înţeles, a fost prima dată că a reacţionat in felul ăsta, însă s-a liniştit şi ea.

Azi mergem iar la derdeluş, de dată asta pregătiţi cu sanie. Totuşi, o ne lăsăm acasă insigna de şerif.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s