Suntem de aproape o săptămână la bunici. E zăpadă multă aici, ger la orice oră din zi sau noapte, iar fiică–mea ar sta doar culcată sau în genunchi pe pătură asta ninsă şi albă. Are nasul roşu şi rece, mâinile umede de la atâta joacă în zăpadă, dar tot nu se lasă dusă în casă.
– Ţinţi minute mama. Iis se zoaca cu zăpadă încă ţinţi minute.
Cum să n-o laşi? 🙂

Aproape de casă am găsit un derdeluş potrivit pentru copii mici. Abrupt, însă scurt şi deloc periculos. Copiii îmbujoraţi aleargă, păşesc anevoie clătinându–se cu fiecare pas urcat, în timp ce părinţii îi urmăresc amuzaţi. Un vacarm de voci subţiri şi ţipete ascuţite umplu aerul rece.

Fără să ştim de minunea asta de derdeluş, am venit fără sanie. Iris stă puţin pe margine uitându–se la cum copiii îşi dau drumul din vârf. E încântată de veselia din jur şi aleargă către ei.

Lângă noi se aude un copil plângând. O vedem pe mama lui ridicându-l în braţe şi încearcând să îl consoleze. Copilul plânge tare, cu urlete, cred că s-a lovit destul de rău. Iris priveşte în direcţia lor şi o văd tot mai agitată.
Mama îi vorbeşte copilului în continuare, dar acesta tot plânge. Observ cum buza lui Iris începe să tremure uşor, semn că se simte inconfortabil, că o să plângă şi ea în curând. Copilul ţipă la mama lui şi se zbate în braţele ei. Iris, cu buza tremurând, pleacă brusc de lângă noi, aleargă grăbită către ei şi când ajunge acolo, o împinge pe mama copilului.

Ajung şi eu imediat lângă ei. Surprinşi, mama şi copilul care încă se smiorcăie, se uită când la Iris, când la mine. Iris schiţează un nou gest de a o împinge pe mamă, fără a o face realmente însă. Apoi începe să plângă uşor şi ea spunând către mama copilului:
– Nuuuuu.

Înţeleg imediat că Iris, privind scena de mai devreme, a înţeles că cel mic are nevoie de ajutor, că poate mama lui îl face să plângă, aşa că a încercat să-i facă dreptate.

I-am cerut scuze mamei imediat, iar ea le-a acceptat zâmbind amuzată. Partea bună a fost că totuşi cel mic nu mai plângea. I-am explicat şi justiţiarului meu mic că doamna încerca doar să-l liniştească pe cel mic, la fel cum fac şi eu cu ea când se loveşte. I-am spus din nou că nu lovim şi nu împingem pe nimeni, niciodată. Nu ştiu sigur dacă a înţeles, a fost prima dată că a reacţionat in felul ăsta, însă s-a liniştit şi ea.

Azi mergem iar la derdeluş, de dată asta pregătiţi cu sanie. Totuşi, o să ne lăsăm acasă insigna de şerif.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.