A fost odată ca niciodată, o fetiță care i-a cerut lui Moș Crăciun niște căsuțe micuțe, locuite fiecare de câte două figurine minuscule. Cam cât bomboanele tic-tac de mici. Moșul, băiat de treabă, i-a îndeplinit întocmai dorința fetiței, pesemne că fusese cuminte și ascultătoare tot anul. Ce-i drept, fetița aceasta era o comoară și merita orice cadou și-ar fi dorit.

Avea și un frate mai mic, pe care, deși nu era deloc fioros (ba din contra, avea capul ca un ou și o mutriță dulce foc) părinții îl alintau cu apelativul Zmeu. Deși era mezinul, frățiorul nu era mic chiar cât un tic-tac, ca figurinele de la Moș Crăciun. Îi plăceau însă jucăriile astea foarte tare, chiar dacă fetița nu-l lăsa să le atingă decât uneori.

Într-o după-amiază ploioasă, nu știu cum se face, că figurina pe care fetița o numise Luna, dispăru. Căută toată familia în genunchi, pe covor, însă Luna micuță ca un tic-tac, nu fu de găsit. Degeaba tot număra fetița figurinele rămase. Una, două, trei… nouă. Nu mai erau zece, oricât le muta ea din căsuțe în palmă și înapoi.

A plâns atunci de supărare, dar pentru că Luna locuise într-o căsuță cu telescop, mama i-a spus fetiței că sigur figurina plecase, unde altundeva dacă nu chiar pe Lună. Așa că fetița s-a liniștit. Sigur că da, mama ei avea dreptate. Luna a plecat într-o aventură nemaipomenită, tocmai pe Lună, își zicea ea. Pe aia care se rotește în jurul Pământului, da.

Dar tot număra fetița figurinele și tot doar nouă erau de fiecare dată, pesemne că Lunei îi pria această călătorie în spațiu și că nu se mai întorcea niciodată de acolo. Așa că tatăl ei, înduioșat de această nouă tristețe, i-a cumpărat fetiței o nouă căsuță cu telescop, cu o nouă figurină.

S-a bucurat fetița, cu surle și trâmbițe s-a bucurat, sunt chiar sigură că chiotele ei s-au auzit tocmai până la satelitul planetei noastre. Iar pe noua figurină a numit-o previzibil, tot Luna.

Dar, dragii babei, această bucurie a fost de scurtă durată. O singură zi a durat, să vă zic drept. Pentru că în aceeași casă cu fetița, trăia și un Zmeu fioros (zicem așa pentru efect, el nu-i deloc fioros, mânca-l-ar mama!). Așa-i că ați uitat de el?

Ei bine, Zmeu nu uitase de figurinele cu care fetița nu-l lăsa să se joace. Drept răzbunare, a răpit una într-o zi. Și nu o figurină oarecare, ci întocmai pe Luna. Foc și pară era fetița, aproape că scotea flăcări pe nări de supărare, de parcă ar fi fost un dragon, nu alta. A întins mâna să salveze prețioasa jucărie din strânsoarea fiorosului (țucu-l-ar mama pe el) Zmeu, când el, încolțit de o asemenea îndrăzneală, a băgat-o rapid direct în gură.

Mama Zmeului (Zmeoaica, dacă preferați), a strigat “nuuuuu”, fetița a țipat “mamamaaaa, Lunaaa”, dar fiorosul (cu obrăjorii lui bucălați cu tot) a scos cel mai înfiorător sunet. Gogâlț. Atât și nimic mai mult!

Zmeoaica l-a căutat frenetic printre colți, în timp ce fetița striga la el: “mi-ai mâncat copilul, aia era fiica mea. Monstrule, ești un monstru.” Dar Zmeu era de neclintit. Ba chiar zâmbea triumfător. Biruise. Urma să intre în istorie ca “Zmeul care înghițise Luna”. Un nume de care toți se temeau. Pe care îl rosteau în șoaptă, pe la colțuri.

Dar am ajuns la sfârșitul poveștii, dragii babei. În ciuda evenimentelor, e unul fericit. Căci această poveste este despre cum a răsărit Luna a doua zi. Pe care mama a spălat-o frumos cu clăbuci, apoi a dezinfectat-o temeinic. Acum stă cuminte în căsuța ei, se ascunde de Zmeul fioros (mânca-l-ar Zmeoaica de pișcot) și privește prin telescop.

Sfârșit.

Dosar de Mamă e și pe Facebook