Luna ianuarie vine mereu cu viscol. Nu țin minte vreun an în care vântul ăsta turbat care ridică zăpada, să fi lipsit. Suflă ca nebunul în copacii din fața casei, cocoșîndu-i, apoi ridicându-i și culcându-i din nou, asemănându-i cu doi parteneri de dans împiedicați și nepricepuți.

Acoperă totul cu alb, masa, băncile, curtea, acoperișul, pervazele ca niște ochi machiați, câteodată chiar și câinele, dacă doarme adânc. Și cum șuieră, Doamne, cum vâjâie și se tânguie pe la colțurile casei. Ziua nu-l auzi prea bine printre atâtea alte zgomote și sunete, dar noaptea n-ai cum să-l ignori. Ascultă-mă, aproape că zice, nu te face că nu mă auzi, știu că nu dormi. Cum ai putea, când îți izbesc zăpada de geam și îți ling cu limbi de vânt rama ferestrei?

Apoi, dimineața, ridic jaluzeaua și în fața ochilor mi se așterne perfecțiunea. Atunci, după ninsoare și după vântul ăla nebun, când natura se odihnește, pare că nu mai există nimic rău sau urât pe lume. Zăpada e neatinsă, imaculată și netedă. Pentru scurtă vreme, viața e fără de păcat, pură, curată ca lacrima.

Ca în poveștile cu bunici care coc gutui în cuptor și spun nepoților povești cu Sfânta Vineri și Roșu Împărat, în timp ce tricotează șosete de lână.

E frumoasă iarna. O iubesc din tot sufletul, ca un copil, pentru că de-atunci durează amorul meu pentru ea, de când călăream sania și bulgăream copiii din vecini. De când încheieturile mâinilor îmi erau mereu goale și pe mănuși aveam guguloaie de zăpadă înghețată.

Ea îmi trădează uneori iubirea, ca o femeie ușoară care se plictisește repede și pleacă înainte de vreme, dar eu niciodată pe ea. O aștept mereu, ca un amant pe un peron de gară, să vină și să o iubesc așa cum mi se-arată, ba vijelioasă și turbată, ba domoală și blândă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook