Am rugat-o să țină ușa magazinului, ca să pot intra mai ușor cu căruciorul. Fac uneori asta. Iar ea strângea mânerul ăla cu ambele mâini, mândră că mă ajuta pe mine și pe frate-său, opintindu-se pe picioare, pentru că ușa era tare grea la cei șase ani ai ei.

Iar în urma mea, cu copilul spetindu-se să țină ușa în continuare, a intrat cu nonșalanță în magazin un domn. O fi crezut că plătește Profi copii de șase ani să țină ușa boierilor, că n-a zis nici “scuze”, nici “mulțumesc” când a observat-o pe Iris cum se căznea cu mânerul între mâini. Poate zicea totuși, dacă îi întindea Iris și covorul roșu înaintea prețioșilor săi pași, cine știe.

M-am ferit să fac vreo scenă, deși mă enervasem suficient de tare, amintindu-mi de alte și alte dăți în trecut, când mi se întâmplase să mă chinui singură cu ușa și căruciorul, în timp ce oameni în toată firea se strecurau pe lângă mine, prin deschizătura pe care mă căzneam să mi-o fac, de parcă aș fi fost invizibilă.

Dar eu sunt călită, obișnuită cu bădărăniile de genul ăsta, însă s-o văd pe Iris ținând ușa unui mitocan, m-a făcut să mă simt neputincioasă și rușinată, știind că-i va fi dat să treacă prin nenumărate situații similare în viață. Că eu n-o să fiu lângă ea de fiecare dată, desigur, iar ea va trebui să învețe să se descurce și cu mitocani.

Ajunse acasă, îi povesteam necăjită lui M întâmplarea, punctând pe lipsa de respect a individului, când m-a întrerupt Iris zicând:

– Mama, eu nu m-am supărat că i-am ținut ușa domnului. Am fost doar politicoasă, cum m-ai învățat tu.

O să învețe să se descurce și cu mitocanii, o să învețe să se descurce și cu mitocanii, o să învețe să se descurce și cu mitocanii! Trebuie s-o învăț să se descurce și cu mitocanii!

Dosar de Mamă e și pe Facebook