Orice femeie care a adus un copil pe lume, poate să spună că nici o altă emoție nu poate fi comparată cu ce simte ea atunci, în primele zile după naștere.

Cât de copleșitor este tot ce se întâmplă cu mama pe ambele planuri, fizic și emoțional. Câtă fragilitate, iubire și vulnerabilitate există atunci în sufletul ei. Toate la intensitate maximă. Plânge și râde deopotrivă, privind iar și iar degețele cu unghii lungi, urechiușe minuscule, mâini subțiri și sprâncene vag desenate, pe chipul copilului pe care tocmai l-a născut.

Sunt zile pe care le va purta cu ea mereu și chiar dacă unele momente i se vor șterge inevitabil din memorie odată cu trecerea timpului, ea nu va uita niciodată ce a simțit atunci. Ba chiar, cu ochii închiși va reuși oricând să invite în suflet acea amintire. Din nou și din nou, oricând va dori.

Eu n-am uitat nimic din acele zile. Mai ales din cele petrecute în spital. De durerea fizică, de senzația de leșin atunci când m-am ridicat din pat. De sângele care curgea fără oprire și care formase o băltoacă la picioarele mele. Senzația că-mi fugea pământul de sub picioare. Nepriceperea mea la Iris, când nu știam de unde s-o apuc ca să-i schimb scutecul. Durerea la alăptat. Teama că n-o să pot crește copilul, că n-o să fac bine, că n-o să fiu niciodată la fel de bună ca celelalte mame.

După fiecare naștere însă, am avut câte un înger păzitor. Când am născut-o pe Iris, a fost o doamnă asistentă din salonul post operator, care prin profesionalismul și grija ei, mi-a infirmat toate temerile pe care le avusesem legate de personalul medical. M-am simțit în perfectă siguranță cu ea, o senzație pe care mi-o amintesc foarte bine și acum. Pentru asta îi rămân veșnic recunoscătoare. Înainte să i se termine tura i-am mulțumit. Fără plic, doar cu cuvinte. Pentru că sunt importante cuvintele și mai important e să ne verbalizăm aprecierea pentru cineva care merită.

Când l-am născut pe Zmeu, îngerul a fost tot o asistentă. Ea ne îngrijea când am fost mutați în salon. Ei bine, femeia aceasta s-a purtat cu mine ca o mamă. Eu nu mai eram speriată, cum fusesem la Iris, știam cum să apuc copilul acum, recunoșteam tăvălugul de emoții și dureri, aveam încredere în calitățile mele de mamă. Însă tot vulnerabilă eram. Mă vedeam în oglindă, cu urme vinete sub ochi, cu abdomenul încă umflat și incizia bandajată, dureroasă și-mi venea să-mi dau singură o îmbrățișare.

Probabil că remarcându-mi slăbiciunea aceasta, asistenta a devenit instinctiv mămoasă. Se asigura că mâncam, mă îndemna să dorm când dormea Zmeu, mă lăuda când alăptam, mă întreba cum mă simt, îmi netezea așternutul și îmi zâmbea de fiecare dată. Tot fără plic. Șederea mea acolo a fost mult mai plăcută datorită ei. A fost ca o mamă de împrumut pentru o proaspătă mamă. A fost exact ceea ce aveau eu nevoie să fie. A dăruit fără să-mi ceară ceva în schimb.

În ziua în care m-am externat, l-am rugat pe M să-mi aducă o felicitare pe care voiam să scriu câteva cuvinte de mulțumire pentru doamna asistentă. Nu era tura ei, dar m-am gândit că s-ar fi bucurat s-o primească atunci când se întorcea la serviciu. Însă împrejurările au făcut ca la externare, unei singure rude să-i fie permis accesul în spital. Iar aceasta a fost mama mea, pentru că M căuta să cumpere pompă de sân pe la farmacie, iar eu am uitat de felicitare.

Am găsit-o apoi acasă, într-un plic, însă era prea târziu. Sper doar că i-am mulțumit în acele zile din spital, căci nu-mi aduc aminte dacă chiar am făcut-o. I-am mulțumit însă în gând de fiecare dată când mi-am amintit de nașterea lui Zmeu.

Și a avut dreptate, doamna asistentă, m-am descurcat nemaipomenit cu doi copii când am ajuns acasă. Mulțumesc și pentru asta!

Dosar de Mamă e și pe Facebook