Ceva după care jelesc de aproape un an. Ceva ce odată cu nașterea celui de-al doilea copil, cumva, s-a fisurat și mi-a fost teamă că poate va rămâne așa pentru totdeauna.

Ultima dată când m-am simțit 100% conectată cu Iris, a fost imediat după ce l-am născut pe Zmeu, când am vorbit cu ea pe What’s App.

Avea doar patru ani jumătate și dădea dovadă (iarăși) de o capacitate incredibilă de a-și verbaliza sentimentele și fricile. Era îngrijorată de distanța care se impunea între noi prin faptul că eram în spital. Nu reușea să se consoleze cu gândul că rămăsese acasă doar cu M și bunicii, în timp ce eu mă găseam în alt loc.

Se uita la mine prin ecranul telefonului cu atâta dor, deși era abia prima zi în care lipseam de acasă, citeam pe mutrița ei bucuria inocentă că mă putea vedea și auzi chiar și așa, prin video call, decât deloc. Iubire în stare pură.

Radarul meu de mamă a receptat tot ce simțea ea atunci, de la tristețe, îngrijorare, anxietatea de separare, până la bucuria că mă vedea și auzea. Mă simțeam direct responsabilă pentru tot ce trăia ea atunci, mi-aș fi dorit să-i pot șterge cu o mângâiere toată teama.

Apoi, a venit la spital și m-a găsit cu Zmeu în brațe. Doar eu am văzut că acela a fost momentul în care copilul meu de patru ani jumătate a crescut brusc, fix atunci, sub privirea mea. Acela a fost momentul în care a înțeles de-a dreptul și ea că totul s-a schimbat. Am plâns în pumni cu ciudă, când a plecat.

N-am reușit să reclădim legătura între noi nici după externare. Din fericire nu a fost supărată pe bebeluș nici o clipă. Însă pe noi, da. Au urmat zile, săptămâni în care a încercat să ne provoace, pe principiul că orice fel de atenție primită e mai bună decât nici un fel atenție. Uneori reușea să mă scoată din minți și țipam la ea. Evident că nici nu mai putea fi vorba de conectare când se întâmpla asta. Ne sfida și făcea exact lucrurile pe care nu avea voie să le facă. Un comportament firesc în situația aceea, un strigăt de ajutor pentru care nimic nu mă pregătise, deși știam teoria.

Îmi doream să o ajut, jucându-ne în timp ce-l alăptam pe Zmeu, îi citeam cu el în brațe, o duceam în parc, la grădi, tot cu el agățată de mine. Dar fix asta era problema, eu nu mai eram niciodată acolo doar pentru ea.

Ne căutam una pe cealaltă, incapabile să ne mai găsim în tot iureșul creat după venirea lui Zmeu. A fost greu pentru ea, sărăcuța, iar eu, de multe ori n-am știut sau am amânat să o ajut, prinsă cu altele.

O să treacă, mi-am tot zis, o să găsesc o cale să repar lucrurile. Dar n-am găsit, pentru că mereu apărea altceva și dacă e să fiu sinceră până la capăt, la un moment dat m-am resemnat.

Acum, pandemia de coronavirus ne-a închis în case, iar izolarea la domiciliu, cel puțin pentru mine, deocamdată, nu e chiar atât de greu de dus, pentru că nu sunt cea mai socială persoană. Stau mult acasă și atunci când nu zburdă prin lume nici un virus scăpat de sub control. În perioada asta, sunt cu Iris non stop. Ziua și noaptea. Nu mai e grabă dimineața la trezire, nu mai alergăm către grădiniță, nu mă mai întorc doar cu Zmeu acasă.

Suntem toți aici. După aproape un an, deși ne rătăcisem fiecare în altă direcție, acum suntem aici. Ne-am întors acasă. Iris zâmbește dimineața la trezire, simte și ea că ne-am regăsit.

Deși ne facem griji pentru ce urmează, deși incertitudinea legată de coronavirus ne ține în alertă, râdem mai mult. Deși doi copii închiși în casă fac zgomot cât o fanfară militară, noi suntem mai relaxați. Pentru că ne-am îndreptat atenția doar către ce contează acum. Nu alergătură, nu curățenie, nu aparențe sau alte lucruri neînsemnate. Am strâns rândurile și ne-am înghesuit unii într-alții. Copiii în noi, iar noi în ei. Suntem împreună, aici și acum. Nu ne mai jucăm mâine sau mai târziu, ci acum. Acum și împreună e tot ce contează.

Iris s-a întors la mine, după aproape un an. Sper doar ca într-o zi să mă ierte că n-am avut mai multă răbdare și n-am putut mai mult.

Dosar de Mamă e și pe Facebook