Am fost zilele trecute la un laborator, pentru analize. Lume pestriță acolo, tineri, pensionari, părinți cu copii de mână.  Atenția mi-a fost atrasă fix de cei din urmă. Mama, tata și doi băieți. Părinții ii aduseseră pe cei mici  pentru analize de sânge și exudate, am înțeles din ce vorbeau. Băieții, unul cam de șase ani, celălat cam de opt, stăteau pe scaune și se jucau, chicotind și îmbrancindu-se. Mama, nemulțumită, s-a uitat în jur, apoi la băieți și i-a apostrofat răspicat:

• Ei, lasă că-i spun eu doamnei să va facă și câte-o injecție. În limbă ca să nu mai faceți atâta gălăgie.

M-am cutremurat nițel, imaginându–mi cum ar fi să-mi facă cineva o injecție în limbă. Apoi mi-am adus aminte că-s adult și mama celor doi n-are cum să mă sperie pe mine cu așa ceva. Doar că băieții, fiind doar niște copii, au amuțit deodată, privindu–se îngroziți unul pe celălalt. Mama a zâmbit către tată mulțumită și gata, liniștea mult dorită s-a instalat în cabinet.

Când mama i-a anunțat că ei sunt următorii, cel mic a început să plângă.

• Nu vreau să merg, mi-e frică, eu nu mă duc, vreau să mergem acasă acum, o să mă doară, etc.
  Mama, l-a pus la punct imediat:
• Termină odată că mă enervezi. Ce plângi așa ca un bebeluș? Lasă că n-o să te doară deloc.

Doar că cel mic știa c-o să-l doară și nu se lăsă așa ușor:
– Ba nu, eu nu mă duc!
Iar mama, i-a închis gura cu o singură și scurtă propoziție:
– Dacă nu termini, te pocnesc.

Tatăl a încuviințat și el dând din cap nemulțumit către copil, în timp ce și cel mare incpea să se agite.

Când le-a venit rândul, au început evident urletele. Imaginează–ți să fii silit să faci ceva de care ți-e groază, în timp ce fix oamenii care ar trebui să te liniștească, te amenință:
– Oprește–te din plâns că îți dau una, să ai dup-aia de ce plânge. Taci odată, că nu te omoară! Mă faci de râs, încetează! Toată lumea se uită la tine! Ia uită-te la tine ce băiat plângăcios, mai mare rușinea! Nu mai plânge că ești bărbat, nu fetiță! Sclifositule! Nu mai mișca mâna că jar mănânci! Deschide gura ca lumea, nu mai boci ca o prințesă! Răule, deloc nu asculți!

Imaginează–ți că ești îngrozit, că te simți că un animal hăituit și mama sau tata nu îți zic nici o vorba de alinare, nu te iau în brațe, nu te alină, nu te mângâie,  nu te liniștesc și nu te cred că te doare.

Am plecat de-acolo cu inima îndoită. Câteodata chiar cred ca nu ne mai facem bine.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook