L-am văzut în raft, cum stătea acolo mic și gingaș, cu frunzele tremurându-i pe măsură ce oamenii treceau grăbiți pe lângă el. Ghiveciul  așezat într-o margine, stătea aproape să cadă de pe raft. N-am rezistat și m-am dus lângă el, să-l potrivesc ușor. I-am mirosit apoi frunzele, însă nu aveau deloc aromă de lămâie, așa cum mă așteptasem.

Eh, ce-mi trebuie mie un lămâi, m-am gândit. Ar fi o cheltuială neplanuită, plus că probabil inutilă. Aș uita să-l ud, bietul lămâi s-ar ofili înainte să ajungă la adolescență. Pa, lamâiule! Dar el stătea acolo mititel și cu frunzele vibrând, lângă intrarea în magazin, fără să-mi zică nimic.

Mi-am făcut cumpărăturile, alegând morcovi și mere, în timp ce Iris îmi arăta castroane și cărți printre rafturi, însă gândul îmi tot fugea la planta mică de la intrare. Hai măi, ce naiba, chiar n-aș fi în stare să am eu grijă de o amărâtă de plantă? Așa că am luat ghiveciul, l-am pus în cărucior și aș putea jura că frunzele i-au foșnit mai tare când l-am atins.

Acasă, l-am pus la loc de seamă, pe pervazul geamului de la bucătărie, unde e multă lumină. Dimineața avea parte din plin de soare, iar după–amiaza stătea de vorbă cu floarea roșie plantată de Iris la grădiniță. Am udat lămâiul cu sfințenie, pipăind mereu pământul de la baza tupinei fragile, cât să mă asigur că e suficient de umed. În scurt timp, lămâiul mi-a dăruit frunze noi, drept mulțumire. Am fost tare mândră de mine, i-am zâmbit și l-am așezat și mai bine la geam.

Apoi, într-o zi, pe neașteptate, frunzele mari ale lamaiului au început să se usuce. S-au întristat și îngălbenit ușor pe margini, apoi au căzut. Am început să mă îngrijorez doar când și frunzele mici,  abia răsărite, s-au uscat. Am mutat repede planta de la geam, într-un loc în care să fie ferită de lumina directă, apoi am încercat să o ud mai rar. I-am afânat pământul, însă lămâiul nu-și revenea orice aș fi încercat. M-am supărat că nu mi-am ascultat intuiția care-mi zisese să nu cumpăr ghiveciul din magazin. Dacă aș fi lăsat planta acolo, probabil nu s-ar fi uscat.

De-acum mai avea doar câteva frunze, nu mai   fremăta, nu-i mai vibra nimic. Într-o ultimă încercare de a salva lămâiul, l-am scos afară, în curte. L-am pus pe masa la care îmi beau uneori cafeaua, cea la care se joacă Iris în timpul zilei, la umbră. M-am consolat că am făcut tot ce am putut pentru el și l-am lăsat în pace, udându-l când îmi aminteam.

Apoi, într-o seară, am rămas în curte puțin, când toată lumea dormea deja. Mi-am desfăcut o bere, l-am pus pe John Mayer să–mi cânte ceva și l-am dezmierdat cu drag pe Ozzy. Am stat cu ochii la stele și cu muzica în urechi, în răcoarea serii, singură, o vreme. Îmi place să stau așa uneori, la finalul zilei. Iar apoi, cu colțul ochiului, l-am văzut. Lămâiul era tot acolo, pe masă. Tulpina îi era tot subțire, frunzele rămase se uscau în continuare. Arăta jalnic, fără speranța. I-am șters de praf frunzele rămase, cu grijă. Mă întrista tare lămâiul asta, îmi părea tare rău că se uscase sub grija mea. Așa că i-am spus. I-am zis că-mi pare rău, că n-am știut cum să-l ajut și nici de ce suferea așa rău, încât să se ofilească de tot.

I-am vorbit cum îi vorbesc lui Iris atunci când își juleste câte un genunchi și plânge cu jale. Dacă lămâiul ar fi avut urechi, i-aș fi șoptit acolo cuvinte de alinare. Dar n-avea, așa că le-am vorbit tulpinii și frunzelor rămase. Că doar nu era nimeni lângă mine să mă audă cum vorbesc ca tembela, cu un ghiveci.

Știu că ce urmează să vă zic  e nițel previzibil, însă acum câteva zile, când i-am aruncat încă o privire, lămâiul meu înviase. Avea multe frunze noi, mici și proaspete, colorate într-un verde superb. Acum, eu nu vă zic că vorbele mele au vindecat planta, poate că a fost John Mayer, sau poate că doar avea nevoie să stea afară, la umbră. Cert e că acum, pe masă, în curtea mea, stă un lămâi mic, ale cărui frunze freamătă la orice adiere mai puternică a vântului. Iar asta-i suficient să mă facă să zâmbesc.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook