Am început blogul asta fix pentru că o luăm razna cu rutina din perioada respectivă. Culcam copilul, hrăneam copilul, ștergeam  la fund copilul, spălam copilul, duceam  copilul în parc, țineam în brațe copilul, îi citeam, mă jucam cu el, îl învățam diverse lucruri noi, etc.

Simțeam că dacă nu fac și altceva, o să–mi pocnească tărtăcuța. Așa că mi-am făcut blog. Mă bătea gândul de ceva vreme, însă soră–mea mi-a dat brânca hotărâtoare când mi-a zis: “Eu aș citi chestii scrise de tine, că scrii fain”. Mda, a fost drăguță foc, însă e soră-mea, ce altceva ar fi putut să-mi spună, nu?

M-am apucat să scriu, cu degetele tremurându-mi pe tastatură, apoi am publicat primul articol. Apoi încă unul, și încă unul. Pas cu pas, cuvânt după cuvânt, am adunat aici o gașcă de aproape 5000 de suflete. Nu știu ce înseamnă pentru alții cifra asta, însă pentru mine e enorm. E foarte mult. E de-a dreptul incredibil că atâția oameni au citit măcar o dată ceva scris de mine și că apoi au hotărât că ar mai vrea să citească și altădată. E o surpriză neașteptată că atâtea mame au fost interesate de-a lungul timpului să citească despre ce fel de părinte sunt eu, despre cum arată viața mea de mamă.

Toate astea m-au ajutat să am mai multă încredere în mine și să mai scriu, iar pentru asta vă sunt veșnic recunoscătoare. Mi–ați mărturisit uneori că ce scriu eu vă atinge, că uneori vă pune pe gânduri sau că vă face să plângeți. Vreau să știți că nu există compliment mai frumos! Am pus bucățele din mine, uneori, în scris, însă la fel de adevărat este că am și primit mult în schimb, de la voi.

Apoi, blogul ăsta este chiar dosarul meu de când sunt mamă. Aici adun fițuici și pagini întregi despre ce ni se întâmplă. Pentru noi și pentru Iris. Nu-i nici un înțeles acuns pe-aici, blogul meu nu se vrea a fi nici educativ, nici de parenting, nici vreunul care să vă dea sfaturi prețioase. Blogul asta e ca o ancoră pentru mine. Nu permite valurilor să mă ia. Mă ajută când mi-e greu, e ca o prietenă care mă ascultă răbdătoare atunci când mă plâng. Adică mă pot baza pe el.

Așa că vă invit aici, la mine acasă, de câte ori credeți că aveți nevoie. Mă găsiți aici, la doar un monitor distanță. Lăsați–mi o vorbă când și dacă vreți, eu vă voi răspunde negreșit, ca și până acum.

La mulți ani, Dosar de Mamă! 🙂