V-aș putea scrie despre multe lucruri acum. Aș putea așterne rând după rând, aș putea să aberez despre chestii diverse, ca și cum totul ar fi în regulă. În realitate, nu este. Adevărul este că ne străduim să ne ridicăm din paturi în fiecare dimineață. Adevărul e că eu ar trebui să fiu mai puternică decât sunt, că umărul meu ar trebui să fie drept pentru M, care are atât de multă nevoie de suport. Însă umărul mi-e slab și cocoșat, fără vlagă.

Ieri, la cumpărături, în timp ce M căuta ceva în altă parte a magazinului, Iris m-a întrebat îngrijorată:
– Unde e tata? A murit?

Inima mi-a luat-o la galop, mi-o simțeam bubuind bezmetică în piept și m-am apucat bine cu mâinile de cărucior, căci genunchii nu mă mai țineau. Aș fi vrut să mă pot ascunde printre rafturi și să plâng în hohote. Să plâng râuri și fluvii și oceane. În schimb, m-am uitat la ea și i-am spus:
– Nu puiule, tata e acolo, se întoarce într-o clipă.

Așa că n-o să scriu deocamdată despre alte lucruri, n-o să vă povestesc despre nimicuri și chestii diverse, n-o să mă prefac. O să las durerea asta să–și facă treaba și gata. N-o să mă mai împotrivesc.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook