Zilele astea tot ce e în jur doare. Doar zilele. Nopțile, din fericire, vin cu somnul mult râvnit, fără nici măcar o frântură de vis. Din cauza asta aș vrea să le pot lungi cât mai mult. Să pot trage nopțile o vreme peste noi, ca pe-o plapumă călduroasă. Să ne ghemuim unii într-altii, până când zilele n-or să mai doară.

Până când n-o să mai călcăm prin casă pe vârfuri, până când ochii ni se vor dezumfla și vom ști din nou ce cuvinte să ne rostim unii altora. Fără să mai lăsăm propoziții neterminate între noi și fără să mai trăim cu frica asta în sân. Pentru că moartea nu vine niciodată doar să ia pe cineva și-apoi se face nevăzută. Nu. E mai parșivă de atât. Stă după colț și te pândește. Te privește direct în ochi până îți îngheață oasele de frică.

Până te gândești îngrozit la toți cei dragi care-s rămăși aici pe pământ. Până ajungi să rostești în gând într–una : nu mai lua pe nimeni, nu mai lua pe nimeni, nu mai lua pe nimeni, te rog nu mai lua pe nimeni. Până îți simți inima prinsă într-o menghină.

Să trag plapuma asta peste noi până când Iris n-o să mă mai întrebe nimic despre bunica. Până când o să mă pot uita din nou la poze. Până când M n-o să mai arate și n-o să se mai miște ca o stafie. Până când zilele nu vor mai durea.

“Dosar de Mamă” e si pe Facebook