Eu sunt în dreapta lui atunci când el conduce, iar Iris stă singură în spate de cele mai multe ori. Vorbim unul cu celălalt, răspundem la întrebările lui Iris, ascultăm muzică, mai cântăm sau pur și simplu suntem atenți la drum. Cam așa arată călătoriile noastre cu mașina. Alea scurte, căci alea lungi se lasă și cu smiorcăiala, și cu plânsete, știți voi bine ce zic.

Însă, bănuiesc că pentru M drumurile astea cu mașina au devenit puțin anoste. Că altfel nu-mi explic de ce, de-o vreme încoace, face tot posibilul să le înveselească puțin. Să le condimenteze cu nițel umor.  Așa că ascunde fain frumos un liliac moale de plastic în parasolar, în așa fel încât atunci când acesta e coborât, zburătoarea de jucărie să cadă fix în brațele celui care stă în dreapta. Adică în ale mele.

Că–mi intră soarele în ochi sau că vreau doar să mă uit o țâră în oglindă, mai cobor parasolarul uneori. Și jap, arătarea aia neagră cu ochi roșii îmi cade în poală. Și m-apuc să țip. Țip așa lung și  ascuțit cum o fac mai toate femeile. Cu tot tacâmul, dus mâna la piept, cu inima bubuind, cu tâmplele zvâcnind și răsuflarea tăiată. Chiar dacă ar trebui să știu deja că liliacul ăla e pitit acolo intenționat de M, uit mereu.

Iar M râde de se dă de-a dura. Conduce și râde în hohote. Se uită la mine și nu se mai poate opri. Mă gândesc că arăt că o toantă cu mâna pe inimă, albă la față și cu lighioana aia pe picioare. Își mută privirea de la drum la mine și râde. Nu se oprește minute bune. Așa că mă molipsește și pe mine. Uneori și pe Iris. Și râdem așa de liliacul ăla, până ne dor burțile pe toți.

După ce ne oprim, nu pun niciodată liliacul în torpedou și nici nu-l arunc cât colo. Îl așez frumos înapoi, la locul lui, în parasolar. Ați zice că nu mă pot speria sincer de fiecare dată știind că e acolo, dar ați fi surprinși de cât de scurtă mi-e memoria în sensul ăsta. Și-apoi, râsul ăla împreună zău că merită orice mini atac de cord.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook