Recunosc că înainte să plecăm, am avut emoţii. Aveam de parcurs un drum de opt ore cu trenul, două mame cu trei copii. Printre care Iris, o căpriţă de doi ani şi zece luni, care nu stă locului două minute legate.

Totuşi, acesta nu este un articol de speriat părinţii, ci unul de încurajare pentru cei care încă se codesc să plece cu copiii la drum, cu trenul. Se poate, zău, chiar dacă aveţi copii foarte zbenguiţi. Iris a mai făcut drumul ăsta şi cu alte ocazii, însă doar cu maşina. Am făcut pauze când am avut nevoie, ea a ţipat când a vrut, fără vecini de vagon, condiţiile de drum au fost cu totul altele decât acum.

De data asta, m-am înarmat cu tot zenul pe care l-am avut disponibil, am pregătit de acasă cărţi de citit, carte de colorat şi creioane, câteva jucării mici, aşa că preţ de câteva ore, Iris a avut ocupaţie în tren, când cu una, când cu alta. Ne-am mai uitat pe geam, am colorat împreună, i-am citit, ne-am jucat jocuri cu mâinile şi am mâncat. Am avut pacheţel cu felii de ardei şi piept de pui la grătar, împachetate frumos în cutia în formă de cap de căţel, ca să fie mai intersant şi apetisant.

Hai să deschidem capul căţelului, hai să-l închidem. Făcusem prăjitură de casă cu fructe, aşa că am servit şi desert în tren, pe alese. Cu afine, caise sau vişine.

 

A dormit aproape o oră, s-a mai jucat cu verişoarele, i-a mai cântat în şoaptă Guano Apes undei doamne care dormea cu capul pe masă, a întrebat-o pe alta de ce e supărată, timpul a trecut. Cu o oră înainte să ajungem, pe la 23:30, aproape toată lumea din vagon dormea. În afară de Iris, bineînţeles.

Hai, curaj, urcaţi-vă cu ei în tren, plecaţi la drum lung, o să fie mai bine decât credeaţi.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook