Când ne îndreptăm spre casă, la întoarcerea din parc, uneori o luăm pe alt drum decât pe cel obişnuit. Venim uşor pe malul lacului, eu împingând de cele mai multe ori o tricicletă goală, cu Iris ţopăind şi alergând pe lângă mine. Facem pauze multe, pentru că e mereu ceva de studiat, câte-o floare sau o piatră cu formă interesantă, o gâză sau un fluture. Iris îmi arată avioane pe cer sau poate o maşină verde, un copil cu o morişcă-n mâna, sau altul în cărucior.

Vorbeşte fără oprire, descriind ce vede şi punându-mi întrebări felurite. De ce e apă în lac, de ce e cerul albastru, de ce floarea are  petalele, de ce trebuie să purtăm încălţăminte, de ce tricicleta are trei roţi, de ce mama, de ce ai ochelari, de ce am eu părul creţ, de ce fetiţa din parc s-a dat în leagăn, de ce, de ce?
Încă emană mult entuziasm pentru tot ce vede şi aude în jur, iar lucrul ăsta nu poate decât să mă bucure.

Ajungem la balta mică de lângă lac, un loc în care uneori mai întâlnim şi câte un pescar rătăcit, care priveşte lung la pluta undiţei din apă. Parcăm tricicleta, eu îmi sprijin coatele de balustrade metalică, iar Iris ţinându-se de zăbrele, îşi sprijină bărbia.
– Unde-i boasca, mama?
– Ssssst, îi spun eu. Trebuie să şoptim, altfel n-o să vedem nici o broască.

Chicoteşte, apoi şuşoteşte:
– Mama, unde e boasca aia veide?
– Uite acolo e o broască mai mare. O vezi? Şi lângă ea mai sunt câteva mici.
– Nu văăăăd. Unde e boaşteie mai mici?
– Sunt acolo, uite-le lângă băţul ăla mare.
– Boaşteieeeee mici, vă văăăăd.

Broaştele mititele se împrăştie care încotro, iar broasca cea mare începe să înoate cu mişcări leneşe către o frunză. Orăcăie de-acolo, fără să ne bage pe noi în seamă.
În apă se văd mormoloci şi împreună cu Iris, încercăm să-i numărăm.
– Zeţe, unspezeţe, doispezeţe, unspezeţe.
– Iris, uite acolo e un şarpe. Acolo, acolo.
– Doispezeţe boaşte sunt acoio în apă.
– Da, dar ai văzut şarpele? o întreb eu entuziasmată
– Boaşteie de ce sunt veizi, mama?

Stăm acolo, lipite de balustradă, până când ne săturăm de orăcăiala tot mai sonoră a broaştelor, apoi pornim mai departe spre casă. Iris se urcă în tricicletă şi tace o bucată de drum. Eu o împing şi mă uit în jur. La oameni şi copaci, maşini şi câini vagabonzi. Ne îndreptăm spre casă unde vom mânca prânzul împreună, apoi Iris va adormi cu orăcăit de broaşte în gând.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook