Stăm într-un oraş mic, liniştit şi curat, unde traficul nu reprezintă o problemă, vremea e frumoasă aproape tot anul, rata criminalităţii este foarte scăzută, unde fiecare îşi vede de ale lui, ce mai, un loc potrivit pentru crescut copii. Ca să compenseze limitările pe care automat le impune un orăşel de dimensiunile celui în care trăim, la o distanţă nesemnificativă se află un oraş important din ţară.

Putem fugi acolo oricând ni se face dor de agitaţie. Treaba e că nu prea ni se face, am ales orăşelul ăsta tocmai pentru linişte. Vara, când se întunecă, auzi greierii cântând sub cerul plin de stele, iar dimineaţa îţi bei cafeaua în miros de iarbă proaspăt tunsă. În linişte, v-am mai spus?

Ei da, aşa era până când în faţa casei noastre, într-o zi au apărut nişte muncitori şi un excavator. Care când au plecat de la faţa locului au lăsat o ditamai groapa şi un munte înalt de pământ lângă ea. Şoc şi groază, se apucaseră oamenii de construit casă, iar viitoarea noastră vecină îmi făcea veselă cu mâna de fiecare dată când mă vedea prin curte.
În curând au mai apărut un tractor, o basculantă şi fiare înalte s-au arătat timide din ditamai groapa de care vă ziceam.

Nu v-am spus că Iris e absolut îngrozită de zgomote puternice, aşa-i? Atât de tare o sperie încât la doi ani şi două luni încă nu pot da cu aspiratorul decât dacă iese M cu ea din casă. Aşa că toate maşinile care brusc făceau parte din viaţa noastră n-au făcut decât să sape şi mai adânc în teama asta. Toată vara Iris a dormit doar treizeci de minute la somnul de prânz din cauza zgomotului. După care se trezea irascibilă şi smiorcăită pentru că, mama ei de treabă, nu reuşea să se odihnească.

Viitoarea vecină îmi făcea în continuare cu mâna de fiecare dată când mă vedea, însă n-am vorbit una cu cealaltă niciodată.

Apoi praful, doamne cât praf, pe ferestre, în casă, în nas, praf peste tot. E noiembrie, acum oamenii muncesc la acoperiş, îl fac din lemn. Adică taie scândură cu flexul şi apoi bat cuie în ea cu ciocanele. Multe le-am zis eu în gând lunile astea muncitorilor care bocăne la câţiva metri de casa mea şi nu-mi lasă copilul să doarmă. Căci culmea, uneori nici nu-s aici dimineaţă, dar imediat ce-o pun pe Iris în pătuţ, brusc începe ciocănitul şi bârâitul, de parcă mi-ar face mie în ciudă.
Şi atunci mormăi în barbă despre lucruri pe care n-ar fi deloc frumos să le scriu aici, dar vă asigur că le mormăi, când mi se face şi mie dor de liniştea noastră pierdută.

Zilele trecute eram în curte cu Iris, ea se juca cu nisip, eu întindeam rufele proaspăt spălate, când m-am trezit cu viitoarea vecină la gard. Tot aşa veselă, şi tot făcându–mi cu mâna.

– Bună ziua. Să ştiţi că sunt conştientă de cât zgomot facem şi că îmi pare foarte rău că se întâmplă asta. Mereu mă gândesc că aveţi copil mic şi că va deranjăm şi mă frământ din cauza asta.

Zâmbea timid şi totuşi părea realmente sinceră şi timorată, iar eu m-am înmuiat imediat. I-am spus că înţeleg că nu se poate construi o casă în şoaptă şi că nu trebuie să se frământe din cauza asta. Şi ştii ce? Nici măcar n-am minţit. Mă deranjează, chiar foarte tare de multe ori, însă oamenii trebuie să–şi construiască o casă chiar dacă e un copil în vecini, right?

Îmi face în continuare cu mâna în fiecare zi viitoarea mea vecină, zâmbeşte şi–mi face cu mâna. Ceea ce va doresc şi vouă. Vecina veselă, adică, nu casa în construcţie!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook