Linişte

dsc_0010-2

Stăm într-un oraş mic, liniştit şi curat, unde traficul nu reprezintă o problemă, vremea e frumoasă aproape tot anul, rata criminalităţii este foarte scăzută, unde fiecare îşi vede de ale lui, ce mai, un loc potrivit pentru crescut copii. Ca compenseze limitările pe care automat le impune un orăşel de dimensiunile celui în care trăim, la o distanţă nesemnificativă se află un oraş important din ţară.

Putem fugi acolo oricând ni se face dor de agitaţie. Treaba e nu prea ni se face, am ales orăşelul ăsta tocmai pentru linişte. Vara, când se întunecă, auzi greierii cântând sub cerul plin de stele, iar dimineaţa îţi bei cafeaua în miros de iarbă proaspăt tunsă. În linişte, v-am mai spus?

Ei da, aşa era până când în faţa casei noastre, într-o zi au apărut nişte muncitori şi un excavator. Care când au plecat de la faţa locului au lăsat o ditamai groapa şi un munte înalt de pământ lângă ea. Şoc şi groază, se apucaseră oamenii de construit casă, iar viitoarea noastră vecină îmi făcea veselă cu mâna de fiecare dată când vedea prin curte.
În curând au mai apărut un tractor, o basculantă şi fiare înalte s-au arătat timide din ditamai groapa de care ziceam.

Nu v-am spus Iris e absolut îngrozită de zgomote puternice, aşa-i? Atât de tare o sperie încât la doi ani şi două luni încă nu pot da cu aspiratorul decât dacă iese M cu ea din casă. Aşa toate maşinile care brusc făceau parte din viaţa noastră n-au făcut decât sape şi mai adânc în teama asta. Toată vara Iris a dormit doar treizeci de minute la somnul de prânz din cauza zgomotului. După care se trezea irascibilă şi smiorcăită pentru , mama ei de treabă, nu reuşea se odihnească.

Viitoarea vecină îmi făcea în continuare cu mâna de fiecare dată când vedea, însă n-am vorbit una cu cealaltă niciodată.

Apoi praful, doamne cât praf, pe ferestre, în casă, în nas, praf peste tot. E noiembrie, acum oamenii muncesc la acoperiş, îl fac din lemn. Adică taie scândură cu flexul şi apoi bat cuie în ea cu ciocanele. Multe le-am zis eu în gând lunile astea muncitorilor care bocăne la câţiva metri de casa mea şi nu-mi lasă copilul doarmă. Căci culmea, uneori nici nu-s aici dimineaţă, dar imediat ce-o pun pe Iris în pătuţ, brusc începe ciocănitul şi bârâitul, de parcă mi-ar face mie în ciudă.
Şi atunci mormăi în barbă despre lucruri pe care n-ar fi deloc frumos le scriu aici, dar asigur le mormăi, când mi se face şi mie dor de liniştea noastră pierdută.

Zilele trecute eram în curte cu Iris, ea se juca cu nisip, eu întindeam rufele proaspăt spălate, când m-am trezit cu viitoarea vecină la gard. Tot aşa veselă, şi tot făcândumi cu mâna.

Bună ziua. ştiţi sunt conştientă de cât zgomot facem şi îmi pare foarte rău se întâmplă asta. Mereu gândesc aveţi copil mic şi va deranjăm şi frământ din cauza asta.

Zâmbea timid şi totuşi părea realmente sinceră şi timorată, iar eu m-am înmuiat imediat. I-am spus înţeleg nu se poate construi o casă în şoaptă şi nu trebuie se frământe din cauza asta. Şi ştii ce? Nici măcar n-am minţit. deranjează, chiar foarte tare de multe ori, însă oamenii trebuie şi construiască o casă chiar dacă e un copil în vecini, right?

Îmi face în continuare cu mâna în fiecare zi viitoarea mea vecină, zâmbeşte şimi face cu mâna. Ceea ce va doresc şi vouă. Vecina veselă, adică, nu casa în construcţie!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s