Ozzy şi romantismul

10509711_754981617876283_4281464409834095807_n

Ne-am dorit mereu să meargă şi Ozzy la o întâlnire romantică, am şi aruncat un ochi în stânga şi dreapta după o muieruşcă neagră şi frumoasă că el, dar bietul dulău n-a avut noroc.

Aşa că azi dimineaţă, când m-a sunat un domn dresor să-l invite pe Ozzy în vizită la o duduie conformă cu descrierea de mai sus, am îmbrăcat repede copilu’, am repezit bărbatu’ care a urcat câinele în maşină, şi duşi am fost.

Primele ocheade şi le-au aruncat printr-un gard de sârmă, el fudul şi curios, ea uşor inaccesibilă şi scâncind în direcţia lui. Negri amândoi, cu blana strălucind, el masiv şi impunător, ea mai mică şi delicată, alsacian lângă alsacian, splendidă privelişte, m-aş fi uitat la ei toată ziua.

Băiat finuţ şi politicos, Ozzy a lăsat-o să-l tăvălească puţin când s-au găsit faţă în faţă, doar se afla la ea acasă, unde femeia trebuie lăsată să facă pe şefa. Şi-au arătat unul altuia danturile impecabile, apoi au revenit la sentimente mai bune şi s-au jucat puţin.

Amândoi s-au aflat la prima întâlnire, aşa că în afară de instincte, n-au avut niciun fel de experienţă anterioară care să-i ajute cu ce aveau de făcut. Aşa că au bâjbâit pe lângă subiect până când Ozzy a obosit iar ea a devenit irascibilă.

Am hotărât să încercăm din nou mâine şi de data asta s-o aducem pe Erika (aşa o cheamă pe domnişoară) pe teritoriul lui Ozzy.
Sunt soacră mare, fiţi siguri că o să mă pregătesc pe îndelete, cu bucăţele de caşcaval drept recompensă şi cu un mângâiat energic pe după ureche, dacă m-o lăsa domnişoara.

Aşa că, strângem pumnii şi pumnişorii ca Ozzy să reuşească să fie romantic cu Erika, iar ea să facă pui sănătoşi.

Iris a început să-l strige pe Ozzy, îi spune “Oşu” şi-i da comezi “pas, pas” 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Aspiratorul, duşmanul copilei

Cleaning home - baby with vacuum cleaner

“Nenea” e cuvântul pe care îl foloseşte ca să definească zgomotul sau diferite obiecte care produc zgomot mai puternic. Dacă vecinu lgăureşte pereţii, e “nenea”, dacă prin faţa casei trece un tractor e “nenea”, dacă maşina de spălat e în funcţiune, hop-aşa, tot “nenea” e responsabil.

Asociază cuvântul cu zgomotul, pentru că mamă-sa i-a explicat atunci când vecinul s-a apucat de agăţat tablouri la ora 21 pe peretele comun, că e doar nenea din vecini, care face puţină gălăgie aşa târziu, pentru că el n-are copii şi nu ştie cât de tare se sperie unul mic. Aşa că, chiar şi la auzul unui ciocan, copilul concluzionează că e “nenea”.

Nu e o copilă fricoasă, e mai degrabă curioasă în mod firesc de tot ce o înconjoară şi de tot ce e nou. E nerăbdătoare să pună şi ea mâna, să bage în gură, să lingă şi să călărească tot ce-i în perimetrul ei. E în misiuni de descoperire tot timpul, se avântă în fugă pe canapea, încearcă fără succes să sară pe loc, se urcă cu ambele picioare pe o cutie de plastic ca să îşi ia avant de-acolo, apoi cade şi se ridică fără să plângă, îşi trage neîndemanatic o căciulă pe ochi şi apoi explorează camera până dă cu nasul de pereţi.

Curajul ei însă, se evaporă în faţa aspiratorului. E “nenea” suprem, care o bagă în sperieţi. Dacă e oprit, îl atinge cu un deget,mă priveşte şi repetă îngrijorată: “nenea, nenea”. Altădată îl studiază atentă, se ridică pe vârfuri şi de la distanţă aruncă ocheade în cutia care-l găzduieşte. Uneori merge uşurel până la cutie, aruncă acolo repezit o jucărie şi o ia la fugă strigând,evident, “nenea, nenea”.

Când scot aspiratorul, copila face ochii mari de tot. Tropăie pe loc şi începe să-şi frământe mâinile agitată. Nici o îmbrăţişare sau încercare de a o linişti nu funcţionează. Pe mutricică îi e afişată o îngrijorare care îmi topeşte orice dorinţa de a avea o casă aspirată, nu ştie dacă să rămână pe loc, să se pună la adăpost pe după mobilier sau să se ascundă în vreun colţ. Dacă îl pornesc , începe imediat să plângă. Plânge tare, strident, privirea i se mută repetat de la aparatul casnic la mine şi nu ştie incotro s-o apuce.

De cele mai multe ori renunţam să aspir sau o făceam cu ea în braţe. Am încercat să includ aspiratorul oprit în joacă noastră. Am aşezat păpuşa ei favorită pe el, l-am folosit pe post de maşină, am alergat în jurul lui şi am apăsat împreună pe butoane, acţiuni încheiate cu participarea ei. Totuşi, în clipa în care-l porneam, scena groazei se repeta.

Acum îl folosec doar când M iese cu ea la plimbare.
Nu o sperie un picamer sau sirena ambulanţei, maşina de spălat i se pare de-a dreptul haioasă când şuieră şi stoarce rufele, însă aspiratorul e duşmanul şi cred că “nenea” ăsta nu e unul cu care să se împrietenească prea curând.

Aşa că, dacă veniţi în vizită la noi, să nu vă întrebaţi de ce sunt scame peste tot.

Copiii voştri au “nenea” lor? Voi cum procedati?

“Dosar de Mamă e şi pe Facebook”
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Dragoste de bunic

635846254874724826317063541_grandparents-grandmother-grandfather-child-baby-infant-holding-hands-together-love-elderly-senior-citizens-old-age-814x518

Iris e un copil norocos, toţi bunicii îi sunt în viaţă, cu toţii o iubesc şi aşteaptă mereu nerăbdători următoarea întâlnire cu ea.
Ea însă n-a fost niciodată mare fan bunici. Nu-i vede în fiecare zi, nici măcar săptămânal, aşa că de fiecare dată când mergem în vizită, reacţionează de parcă i-ar vedea pentru prima dată. V-am povestit aici că n-am forţat-o niciodată să interacţioneze cu ei, cu riscul de a le leza lor sentimentele. I-am rugat mereu să-i respecte ritmul, convinşi că va decide singură când să-i bage înseamă pe îndelete.

În braţele bunicii a acceptat uneori să se lăfăie, însă pe bunic nu-l lăsa nici măcar să o atingă cu un deget. Fără motiv, fără să fi avut vreo experienţă neplăcută cu el, pur şi simplu refuza să interacţioneze şi plângea cu tunete şi fulgere atunci când el insista.

Ultima vizită însă a adus lacrimi de bucurie în ochii bunicului. Iris, a decis (aleluia!) că e timpul să fie prietenoasă şi că bunicul nu e un tip prea rău. Ne-am trezit că deodată îl pupă, prin geam e drept la început, chicotea şi se fandosea pe lângă el. Bunicului parcă nu-i venea să creadă, prea multă vreme aşteptase momentul ăsta.

La masă i-am pasat bunicului bucăţelele de carne ( Iris ar putea mânca un bou la micul dejun şi încă unul la cină, carnea e alimentul ei preferat ), iar el o îndemna să vină să mănânce. După ce Iris a venit cu gura deschisă, ca o rândunică, şi bunicul a reuşit să-i dea prima bucăţică, ne-am gândit că e bine să stăm pe lângă el să nu leşine. Bunicul râdea cu gura până la urechi, avea ochii în lacrimi şi ne întreba de zor “aţi văzut, a venit şi a mâncat din mâna mea, vai nu credeam că vreodată o să ne împrietenim, aţi văzut cum a mâncat din mâna mea?”

“Iris, hai la bunicu, uite bunicu are carne, haide, guriţa mare mare. Mulţumesc doamne, a venit copilu’ în sfârşit şi la mine, îmi era teamă că nu mă place şi nici n-o să mă placă vreodată. Hai la bunicu puiule, uite are cărniţă bunicu, bravo Iris.”
M-am bucurat tare că Iris a ales să se împrietenească cu el.

Bunicul e persoana care nu îşi ascunde emoţiile pozitive niciodată, probabil că nici nu poate, iar eu îi sunt recunoscătoare pentru asta.

Face parte din altă generaţie, când copiii erau pupaţi pe creştet doar în somn şi lăudaţi doar când nu erau de faţă.
Însă bunicul nostru dă frâu liber emoţiilor întotdeauna, le scoate acolo în văzul tuturor, ca să nu existe vreun dubiu că ne iubeşte, ne spune asta şi ne-o arată cu fiecare ocazie.

Lăcrimează când venim şi atunci când plecăm. Ne spune întotdeauna cât de importanţi suntem pentru el şi ne încurajează când avem nevoie. Ne face pacheţele, ne adună ouă şi zmeură, îşi munceşte mâinile tot anul cu gândul la copii şi la nepoate. Se bucură zgomotos când ne aude la capătul celălalt al firului. Vrea să ştie mereu dacă suntem bine, sănătoşi, dacă Iris e veselă, dacă avem tot ce ne trebuie şi dacă trăim în înţelegere.

Merge tot mai greu bunicu, dar nu se plânge niciodată. Aşteaptă cuminte să venim când putem, să-şi scalde ochii la vederea nepoatei şi să-şi umple sufletul cu râsetele ei ca sunetele de clopoţei. Aşteaptă bunicu să vină copiii, să-i umple casa şi sufletul, să-i aşeze la masă şi să-i privească în tihna pe toţi, pe îndelete.

Să-i preţuieşti, copila mea, să-ţi iubeşti bunicii, Iris, căci tu eşti copilul copilului lor, tu stai dovadă pentru ei că toate au un rost, că bătrâneţea e frumoasă şi merită trăită.

“Dosar de Mama” este şi pe Facebook.

Credit foto: theodysseyonline.com

De ce nu i-am găurit urechile fiicei mele

PiercedEars

 

“Păi cum să nu-i faci găuri în urechi, doar e fetiţă. Nu te mai prosti atâta, iei cerceii cu tine în spital, îi fac acolo asistentele găuri, ţac pac, plânge puţin şi gata, aţi scăpat. Nu-i faci acum, dup-aia o să fie greu tare. O să o doară mai tare, o să plângă, o să-şi amintească, treaba ta…”

La noi e o practică foarte comună să se găurească urechile fetiţelor încă din maternitate sau la vârste foarte fragede. E o chestie ce ţine de tradiţie culturală, aşa se face, e aproape de neconceput ca o bebeluşă să nu poarte cercei, în ochii tuturor e confirmarea faptului că e o fiinţă de sex feminin. Se presupune din start că fetiţa va dori cercei şi acţionăm ca atare. Cred că la noi, cumva, imaginea fetiţei care nu poartă cercei, nu e completă.

Ele sunt adorabile, e adevărat. Cu moacele lor mici şi drăgălaşe, cerceii pot fi asortaţi cu ochii, pietricica aia strălucind în lobul urechii bebeluşei completează tabloul.

Nu sunt genul care să arunce cu bolovani şi să strige “huuuuooo, aţi chinuit copilu’, abuz, maltratare, puşcărie”, departe de mine gânduri de felul asta. În majoritatea cazurilor, procedura e simplă şi nu produce complicaţii, sănătatea copilului nu este afectată, aşadar nu cred că e cazul să exagerăm.

Totuşi, noi am hotărât ca Iris să nu poarte cercei. Nu deocamdată, cel puţin. Motivele nu-s deloc complicate:

Gândul că aş interveni cu “ajustări” de orice fel la corpul perfect al copilului meu, îmi dădea oarece fiori. Provocarea durerii fără să fie necesar, fără ca fetiţa să fie dispusă voluntar să o suporte pentru a-şi îndeplini o dorinţă.
Era frumoasă şi completă exact aşa cum venise ea lume, nu mi-am dorit nicio clipă să adaug ceva ca să o înfrumuseţez. Simţeam că cerceii vor fi un soi de distragere a atenţiei de la frumuseţea ei pură, inocentă.

Împodobirea lobilor urechilor nu i-ar fi adus nici un beneficiu copilului meu, singurii admiratori ai rezultatului am fi fost noi, adulţii. Iar asta îmi părea uşor egoist. Pentru că nu are cercei, Iris e admirată de mult ori ca fiind “ un băieţel frumos”, iar ăsta e un motiv de distracţie la noi acasă.

E corpul ei, nu vreau să decid eu în locul ei. Probabil că-şi va dori cercei la un moment dat şi când se va întâmpla asta, voi fi pregătită. O să o doară, de acord, însă în urma informaţiilor pe care le va avea referitor la ce presupune împodobirea urechilor, va decide singură dacă da sau ba.

Teamă de infecţie la un copil atât de mic.

Faptul că cerceii prezintă un pericol real în caz de înghiţire. Este puţin probabil să cadă din urechi, însă vai, cei mici sunt mai mult decât pricepuţi la asemenea boacăne.
Copilul se poate sufoca, esofagul poate fi rănit, pot apărea chiar şi leziuni interne.

De asemenea cred că în situaţia în care părinţii aleg să pună cercei bebeluşelor, ar trebui să nu aleagă cercei care atârnă. Există pericolul ca cea mică să tragă de ei din greşeală , să-şi rănească serios sau chiar să rupă lobul urechii. De asemenea cerceii se pot încurca în haine când îmbrăcăm/ dezbrăcăm copilul.

Ştiu că pentru cei mai mulţi părinţi e un eveniment important, o experienţă frumoasă şi pozitivă, însă noi am decis să aşteptăm.

La rândul meu, părinţii mi-au găurit urechile când eram suficient de mare încât să-mi amintesc. Ţin minte policlinica unde s-a întâmplat şi îmi amintesc şi că a durut. Însă evenimentul nu mi-a lăsat nici o trauma, doar bucuria faptului că aveam cercei, pentru mine e şi acum o amintire frumoasă.
Voi cum aţi procedat?

“Dosar de Mama” este şi pe Facebook.
Credit foto: www.todaysparent.com

Friends forever?

fff

Când eşti copil, e simplu. Te împrieteneşti cu cineva la fiecare cinci minute. Pentru că are o rochiţă frumoasă, pentru că ţi-a întins un covrig, pentru că v-aţi dat în balasoar împreună sau pentru că aţi împărţit lopăţica de nisip, hai să fiţi prieteni.

Când mai creşti, declari înflăcărat că ai “cel mai bun prieten” , unul mai bun decât oricare altul, care e cumva prin definiţie obligat să participe trup şi suflet la tot ce ţi se întâmplă, să-l doară şi pe el degetul când tu ţi-l înţepi cu acul, să nu meargă să cumpere pâine fără tine, să te aline când în vârful patului hohoteşti după vreun netrebnic, să nu-i placă nici lui de x sau y dacă tu aşa vrei.

Unele din relaţiile astea dospesc frumos şi cresc, se transformă în mai mult şi rezistă intemperiilor. Oamenii împart vulnerabilităţi, uneori se ceartă ca chiorii şi se împacă la fel ca îndrăgostiţii.

Adevărul este totuşi că oamenii se schimbă. Toţi oamenii, inevitabil. Fiecare ajunge să fie trecut de viaţă prin diverse situaţii,transformările survin pe negândite, afinităţile pe care le aveai în comun cu “cel mai bun prieten” se risipesc, vibraţia aia bună dintre voi dispare şi nodul se desface. Neplăcut, trist, dar foarte proababil să se întâmple.

E teribil de greu să recunoşti că prietenia ce va lega nu mai există. Şi te simţi vinovat că totuşi altfel trebuiau să se petreacă lucrurile, altfel v-aţi promis că veţi fi.
Rămâi să contempli ce-a fost, te uiţi atent în viitor şi e posibil să nu-ţi mai vezi “cel mai bun prieten” acolo. La o răscruce de drumuri, fără să plănuiţi, v-aţi rătăcit unul de altul.
Acum vă sunaţi de Crăciun şi la zile de naştere şi conversaţi despre cunoştinţe comune sau despre starea vremii.
Renunţi să mai resuscitezi ceva şi accepţi lucrurile aşa cum s-au aşezat. E ok, e probabil cel mai sănătos lucru de făcut.

Mai sunt şi prieteniile care rezistă. Mult şi bine. Între oameni care poate nu se văd ani de zile, care nu se aud nici măcar la telefon multă vreme. Şi totuşi între ei rămâne vibraţia aia bună. Oameni care se gândesc des unii la ceilalţi, oameni care n-au nevoie de confirmarea prieteniei celuilalt la fiecare cinci minute, ei ştiu că e acolo.

Cu oamenii ăştia poţi să reiei o conversaţie chiar dacă ultima dată când aţi vorbit a fost acum doi ani. Nu te menajează când o iei pe arătură, nu au grijă de orgoliul tău şi nu te dădăcesc dacă exagerezi. Acultă când trebuie şi caută soluţii împreună cu tine. Prietenii buni te trag în faţă sau îţi dau şuturi în fund ca să avansezi. Se bucură împreună cu tine, poate se îmbată în bucătăria ta şi adorm cu capul pe masă în timp ce tu le povesteşti ceva.

Sunt oamenii ăia pentru care te doare în piept atunci când pleacă. Te apasă că n-o să-i vezi şi că nu-i poţi lua pe după umeri mai des.
Nu poţi, e drept, dar îţi rămâne vibraţia.

Mi-e dor de voi!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Şi mamele vor la mama lor

Mom-and-Daughter-495x365

Azi mi s-a făcut dor de tine, mama. Am răcit, şi ca toţi copiii, atunci când mă doare, vreau la mama.

Mama, la tine acasă sunt doar copilul tău, chiar dacă de-acum îl am şi eu pe-al meu. Sunt iar mică şi cu griji mai puţine, tu eşti mama mea şi numai tu poţi face totul să fie iar bine, cât ai bate din palme. Să fiu cu tine şi tu să ai grijă de mine.

Uşor îngrijorată să-mi atingi fruntea şi să mă trimiţi în pat, iar eu să te ascult cuminte şi să-mi trag plapuma până la nas.

Să mă cerţi domol că nu m-am îmbrăcat suficient de gros şi că iar am ieşit în frig cu capul neacoperit. Apoi să-mi aduci ceai bun, aromat şi aburind într-o cană care să-mi încălzească mâinile.

Să-mi faci supă caldă de pui şi să mă-ndemni să mai iau o lingură, şi-apoi încă una, să insişti serioasă că-mi face bine, pentru că aşa ştii tu să îţi exprimi iubirea.

Noaptea să mă pândeşti grijulie prin uşa întredeschisă, crezând că nu te ştiu acolo. Să stau cu tine până când sunt întremată şi prind iar puteri, căci asta faci tu mama cu copiii tăi, le dai putere.

Să mă ridic sănătoasă şi apoi să plec mamă, să merg mai departe pe drumul meu. O să tuşesc şi altădată mama, o să strănut, capul  o să mă mai doară, iar eu tot la tine o să vreau.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Am născut, dar acasă am câine. Ce mă fac?

toddler-naps-with-puppy-theo-and-beau-2-16

Dacă îl auziţi vreodată pe M vorbind despre copiii lui, unul alb şi altul negru, nu va grăbiţi să îl bănuiţi de vreo aventură extraconjugală. Şi ăla negru e tot al amândurora, un lup alsacian, are 2 ani jumate, spre 40 de kilograme, urechile ascuţite, o blană deasă şi răspunde la numele Ozzy.

Ozzy a fost primul nostru “copil”, prima fiinţă pentru creşterea căreia am fost responsabili împreună. L-am aşteptat să vină într-o zi de septembrie, tocmai de la Budapesta.
Avea nouă săptămâni, ochi ageri şi veseli, se uita la noi curios, uşor speriat şi arăta ca o vulpiţă. Ne-am îndrăgostit iremediabil de el, cu un soi de dragoste pe care o porţi unui membru al familiei, şi l-am tratat întotdeauna ca atare. În schimb, el ne-a îmbunătăţit şi înveselit viaţa considerabil. Cine are câine, ştie despre ce vorbesc.
Aşa că atunci când am rămas însărcinată şi uneori eram întrebaţi ce aveam de gând să facem cu câinele după ce venea bebeluşul, rămâneam surprinşi că cineva şi-ar putea imagina că am renunţa vreodată la Ozzy.

Înainte să se nască ea, l-am dus în dormitorul lui Iris să-i miroasă pătuţul şi hainele care erau deja pregătite. L-am lăsat să adulmece şi să se familiarizeze cu scoica şi căruciorul, scaunul de masă şi toate celelalte obiecte noi din casă.
Apoi când am adus-o pe Iris acasă de la spital, l-am lăsat să o vadă într-un mediu controlat. A reacţionat bine, nu s-a agitat, a mirosit-o puţin şi asta a fost tot. Acum, când Iris are 1 an şi 4 luni, interacţionează cu ea, o pofteşte la joacă şi o pupă, însă nu petrec fiecare moment al zilei împreună, dat fiind faptul că Ozzy stă afară, unde toată curtea e a lui. Iris stă în cărucior sau se plimbă pe jos, Ozzy e liber în curte, uneori nu o bagă în seamă deloc, altădată ea nu mai scapă de el.

Vă întrebaţi dacă mi-am făcut vreodată griji că s-ar putea întâmpla vreo nenorocire? Desigur!

Însă, dacă ascultăm câinele şi învăţăm copilul de mic să îl trateze cu consideraţie şi respect, putem evita accidentele. Situaţiile în care câinele îl muşcă pe cel mic asta sunt, accidente. De cele mai multe ori copiii sunt cei care provoacă animalul fără bună ştiinţă. Câinele nu muşcă niciodată fără motiv, şi întotdeauna dă semne înainte să atace. Datoria noastră a adulţilor e să învăţăm să citim limbajul câinelui pentru a înţelege ce ne transmite şi să impunem anumite limite atât copilului cât şi patrupedului.

Copilul nu are voie să:

  • deranjeze câinele când mănâncă, doarme sau stă retras în locul special amenajat pentru el.
  • rămână singur cu câinele, fără să fie supravegheat îndeaproape de un adult.
  • tragă câinele de urechi, de coadă sau să îl lovească.
  • călărească patrupedul
  • îl încolţească
  • îl îmbrăţişeze (contrar credinţei generale, câinilor nu le place acest gen de apropiere)

Desigur că vrem ca noi şi câinele să coexistăm în armonie, însă hai să nu avem aşteptări exagerate şi să ne imaginăm că un câine trebuie să se comporte ideal ca Lassie, sau că ar putea să se transforme în Cujo. Aşadar ar trebui să ne cunoaştem bine patrupedul şi să încercăm să înţelegem cât mai corect ce vrea să ne transmită. Câinele poate transmite multe semnale că nu e confortabil cu o anumită situaţie:

  • cască atunci când nu-i este somn
  • îşi linge botul fără să fie mâncare în preajma lui
  • îşi muşcă labele sau o altă parte a corpului
  • se scutură ca după baie fără să fie ud
  • are coada între picioare
  • urechile uşor pleoştite în părţi (pentru câinii care în mod normal au urechi drepte, ascuţite)
  • se ridică şi pleacă în alt loc
  • îşi întoarce capul de la o persoană/ situaţie
  • se retrage în timp ce latră
  • mârâie
  • îşi expune dantura

Atunci când câinele acţionează astfel, e important să privim atenţi contextul în care acesta se află, să vedem ce anume îl deranjează. Poate copilul a încercat să îl îmbrăţişeze sau i-a invadat spaţiul. De îndată ce bănuim că animalul ne avertizează că nu se simte în siguranţă sau e speriat, trebuie să acţionăm în consecinţă. Nu amânăm niciodată şi nu ne culcăm pe-o ureche zicandu-ne că iubeşte copilul şi nu i-ar face rău. Indepartam imediat câinele din situaţia respectivă sau oprim copilul dacă se impune.

Câinele nu vrea să facă rău, el ne “spune” de câteva ori că ce i se întâmplă nu e în regulă, sperând că o să eliminăm situaţiile care îi produc discomfort. Dacă nu îl înţelegem şi nu oprim copilul să îl necăjească (deşi el crede că doar se joacă), este foarte posibil să muşte. Nimeni nu vrea să se întâmple o asemenea nenorocire!

Aşa că atunci când hotărâm să avem un copil, având deja un câine, e important să înţelegem că noi suntem responsabili pentru siguranţă amândurora.
De asemenea e important că blănosul să fie plimbat în fiecare zi, vaccinat şi deparazitat atât intern cât şi extern conform programului impus de veterinar.

Beneficiile pe care un câine sau alt animal de companie le are asupra dezvoltării copilului sunt multiple:

  • stil de viaţă mai activ
  • o prietenie specială
  • învaţă responsabilitate ( pe termen lung )
  • se îmbolnăveşte mai rar
  • risc mai scăzut de alergii
  • iubire necondiţionată
  • copil mai empatic

Aşa că hai să nu ne mai speriem de faptul că vine ăla micu’ şi aoleu, o să-l mănânce căţelul. Stă în puterea noastră să supraveghem şi să educăm, hai s-o facem responsabil!
Hai să ne păstrăm promisiunea pe care o facem câinelui atunci când ajunge prima dată în casă noastră: “te voi iubi mereu şi nu te voi părăsi niciodată”.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto:shockied.com

Hai să ne jucăm!

20151104_123343.jpg

M-am jucat cu ea toată ziua. De dimineaţă şi până seara, cu pauză doar pentru somnul ei de după-amiază. N-am făcut nimic altceva, n-am lucrat, n-am gătit, citit, spălat sau dereticat prin casă, văzut vreun film, nici afară n-am putut ieşi din cauza ploii. Aşa că ne-am jucat o zi întreagă.

Ne-am alergat, am mers în patru labe, am construit clădiri din cuburi (eu am construit, ea le-a trântit la pământ), am făcut puzzle din lemn (eu am încercat să-l fac, ea fura câte o piesă două şi fugea cu ele chicotind, sperând că o urmăresc).

Am citit toate cărţile pe care le are, i-am citit şi oferta de la Lidl cât a stat pe oliţă (aparent funcţionează), am ascultat cântecele şi le-am cântat şi noi în gura mare, ea a călărit căluţul de cauciuc în timp ce eu îl îndemnam “diii, diiii”.

Am aruncat-o cât de sus am putut şi până m-au durut mainle, pentru că îi place şi râde în hohote.

Am “gătit” cu ea la bucătăria de plastic, şi ca un adevărat pirat mi-a pus cuţitul (de jucărie, don’t freak out) la gât, apoi a încercat să mă hrănească cu o spatulă.

I-am făcut teatru de păpuşi în timp ce aplauda zgomotos şi tropăia de încântare.

Din timp în timp, alerga în braţele mele, îşi lăsa capul pe pieptul sau umărul meu şi rămânea acolo. Doar puţin, însă suficient cât să o respir, să o lipesc de mine şi s-o ţin acolo nemişcată. Puţin. Dar atât de mult, atât de bine, atât de perfect.

Acum ea doarme, iar eu sunt destul de obosită. Însă hei, sunt şi fercită! 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Mama uitucă

The-cure-for-Mommy-Brain-400x268

Iris doarme în pătuţ, eu în patul lipit de el, dormim una la capul celeilalte. Cu două nopţi în urmă, după ce mi-am tolănit cu satisfacţie maximă corpul în pat, înainte să adorm, aşa întinsă cum eram, m-am uitat la copila mea care cu respiraţia egală şi liniştită, plutea în lumea viselor.

  Am adormit cu gâtul sucit către ea, îmi amintesc clar.

Îmi mai amintesc că în timpul nopţii, era lângă mine şi că-i şopteam cuvinte liniştitoare, iar dimineaţa ne-a găsit pe amândouă în patul meu, ea la perete, eu la margine. M-a trezit cu zâmbetul ei larg şi plin de dinţi mititei. Şi-abia atunci am înţeles că e cu mine. Că probabil la un moment dat în noapte, pentru că plângea, am luat-o lângă mine, aşa cum am făcut deja de multe ori. Dar nu îmi amintesc când am făcut asta, cum e posibil? Ştiu sigur că n-a escaladat singură pătuţul şi  nu s-a strecurat singură în linişte lângă mine, la perete, aşadar înseamnă că eu am luat-o cu braţele mele, am liniştit-o cu vorbe dulci şi apoi am întins-o lângă mine.

Dar nu ţin minte nimic din toate astea şi nici n-am mai păţit vreodată aşa ceva. E oboseală sau sunt deja gesturi pe care le execut automat?

Voi aţi păţit aşa ceva vreodată?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/
Credit foto: todaysmama.com

Mama rea şi mucii

113

Am dus-o la pediatru de îndată ce a făcut muci şi a tuşit uşor. Nu-mi place să aştept să văd cum evoluează, nu ştiu să fiu calmă atunci când se îmbolnăveşte, mă înverzesc dacă tuşeşte puţin, chiar şi când în urma unui consult se adevereşte că are doar muci şi că în condiţii propice îşi revine în câteva zile.

Aşa că după ce medicul a stabilit că e doar o mucoasă, s-a uitat adânc în ochii mei şi mi-a comunicat serios: “Ştiţi că trebuie să-i curăţaţi nasul, nu-i aşa?”
Ştiam, cum să nu ştiu, însă după experienţă cu Roseola Infantum când a urlat ca o mică soprana de fiecare dată când am folosit batista bebeluşului, am rămas amândouă cu sechele şi mi-am dorit în secret să nu mai fiu nevoită vreodată să-i aplic procedura, chiar dacă în sinea mea ştiam că “winter is coming”.

No bun, am pregătit batista, nu cea conectată la aspirator că şi-aşa se sperie de zgomotul pe care îl face iar eu îmi şi imaginez cum ar putea acţiona pe nasul unui copil mic, un  aspirator care poate ridica lejer un covor. Aşa că o folosim pe cea care necesită ca un adult să tragă cu gura de la un capăt al furtunaşului în timp ce dispozitivul e introdus uşor în nara copilului (mucii rămân în dispozitiv, promit solemn)

Ştiu, sună rău, când am citit instrucţiunile de folosire, m-a luat cu leşin. Să fac ce? Să-i trag eu mucii cu gura? Pff, păi eu când văd un copil care nu-i al meu, cu muci la nas, fac stânga împrejur şi dispar în doi timpi şi trei mişcări. Nu-s mare fan nici la propriul copil recunosc, ce să fac..
Aşa că prima dată când am folosit batista, M a fost deschizător de drumuri, eu doar am supravegheat jumate leşinată şi am încercat să liniştesc găluşca. Dar cum M nu e mereu acasă, mai şi munceşte, iar mucii n-au ţinut cont de faptul asta, n-am avut de ales şi am folosit-o.

Între timp m-am specializat, duc procedura la capăt de una singură, nu mai e nevoie să o ţină cineva pe Iris în timp ce îi desfund nasul. Nu ştiu dacă ea rămâne cu traume după o răceală şi câteva aspirări de muci, eu însă sigur. De îndată ce vede dispozitivul, începe să urle. Zdravăn, nu aşa, puţină smiorcăiala, numai bine că să-mi tremure mâna de frică să n-o rănesc (deşi ştiu clar că procedura nu e dureroasă).

Nu e cale să o îmbunez vorbindu-i, mângâind-o sau cântându-i, se sperie şi urlă, mă împinge cu mâinile şi picioarele, are o expresie de suprindere că am imobilizat-o şi o privire care mă roagă să încetez. Fiecare sesiune de scos muci mă stoarce bine bine şi da cu mine de toţi pereţii, şi de fiecare dată jur că n-o mai fac din nou. Până vine seară şi Iris se îneacă cu muci sau nu reuşeşte să doarmă şi atunci o luăm de la capăt.

Am incercat şi treaba cu ceapa tăiată la capul copilei în timp ce doarme, însa nu funcţionează atunci când răceala e deja instalată.
Voi cum faceţi, aveţi o soluţie mai simplă?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Sursa foto: www.rantchic.com