Am născut, dar acasă am câine. Ce mă fac?

toddler-naps-with-puppy-theo-and-beau-2-16

Dacă îl auziţi vreodată pe M vorbind despre copiii lui, unul alb şi altul negru, nu va grăbiţi să îl bănuiţi de vreo aventură extraconjugală. Şi ăla negru e tot al amândurora, un lup alsacian, are 2 ani jumate, spre 40 de kilograme, urechile ascuţite, o blană deasă şi răspunde la numele Ozzy.

Ozzy a fost primul nostru “copil”, prima fiinţă pentru creşterea căreia am fost responsabili împreună. L-am aşteptat să vină într-o zi de septembrie, tocmai de la Budapesta.
Avea nouă săptămâni, ochi ageri şi veseli, se uita la noi curios, uşor speriat şi arăta ca o vulpiţă. Ne-am îndrăgostit iremediabil de el, cu un soi de dragoste pe care o porţi unui membru al familiei, şi l-am tratat întotdeauna ca atare. În schimb, el ne-a îmbunătăţit şi înveselit viaţa considerabil. Cine are câine, ştie despre ce vorbesc.
Aşa că atunci când am rămas însărcinată şi uneori eram întrebaţi ce aveam de gând să facem cu câinele după ce venea bebeluşul, rămâneam surprinşi că cineva şi-ar putea imagina că am renunţa vreodată la Ozzy.

Înainte să se nască ea, l-am dus în dormitorul lui Iris să-i miroasă pătuţul şi hainele care erau deja pregătite. L-am lăsat să adulmece şi să se familiarizeze cu scoica şi căruciorul, scaunul de masă şi toate celelalte obiecte noi din casă.
Apoi când am adus-o pe Iris acasă de la spital, l-am lăsat să o vadă într-un mediu controlat. A reacţionat bine, nu s-a agitat, a mirosit-o puţin şi asta a fost tot. Acum, când Iris are 1 an şi 4 luni, interacţionează cu ea, o pofteşte la joacă şi o pupă, însă nu petrec fiecare moment al zilei împreună, dat fiind faptul că Ozzy stă afară, unde toată curtea e a lui. Iris stă în cărucior sau se plimbă pe jos, Ozzy e liber în curte, uneori nu o bagă în seamă deloc, altădată ea nu mai scapă de el.

Vă întrebaţi dacă mi-am făcut vreodată griji că s-ar putea întâmpla vreo nenorocire? Desigur!

Însă, dacă ascultăm câinele şi învăţăm copilul de mic să îl trateze cu consideraţie şi respect, putem evita accidentele. Situaţiile în care câinele îl muşcă pe cel mic asta sunt, accidente. De cele mai multe ori copiii sunt cei care provoacă animalul fără bună ştiinţă. Câinele nu muşcă niciodată fără motiv, şi întotdeauna dă semne înainte să atace. Datoria noastră a adulţilor e să învăţăm să citim limbajul câinelui pentru a înţelege ce ne transmite şi să impunem anumite limite atât copilului cât şi patrupedului.

Copilul nu are voie să:

– deranjeze câinele când mănâncă, doarme sau stă retras în locul special amenajat pentru el.
– rămână singur cu câinele, fără să fie supravegheat îndeaproape de un adult.
– tragă câinele de urechi, de coadă sau să îl lovească.
– călărească patrupedul
– îl încolţească
– îl îmbrăţişeze (contrar credinţei generale, câinilor nu le place acest gen de apropiere)

Desigur că vrem ca noi şi câinele să coexistăm în armonie, însă hai să nu avem aşteptări exagerate şi să ne imaginăm că un câine trebuie să se comporte ideal ca Lassie, sau că ar putea să se transforme în Cujo. Aşadar ar trebui să ne cunoaştem bine patrupedul şi să încercăm să înţelegem cât mai corect ce vrea să ne transmită. Câinele poate transmite multe semnale că nu e confortabil cu o anumită situaţie:

– cască atunci când nu-i este somn
– îşi linge botul fără să fie mâncare în preajma lui
– îşi muşcă labele sau o altă parte a corpului
– se scutură ca după baie fără să fie ud
– are coada între picioare
– urechile uşor pleoştite în părţi (pentru câinii care în mod normal au urechi drepte, ascuţite)
– se ridică şi pleacă în alt loc
– îşi întoarce capul de la o persoană/ situaţie
– se retrage în timp ce latră
– mârâie
– îşi expune dantura

Atunci când câinele acţionează astfel, e important să privim atenţi contextul în care acesta se află, să vedem ce anume îl deranjează. Poate copilul a încercat să îl îmbrăţişeze sau i-a invadat spaţiul. De îndată ce bănuim că animalul ne avertizează că nu se simte în siguranţă sau e speriat, trebuie să acţionăm în consecinţă. Nu amânăm niciodată şi nu ne culcăm pe-o ureche zicandu-ne că iubeşte copilul şi nu i-ar face rău. Indepartam imediat câinele din situaţia respectivă sau oprim copilul dacă se impune.

Câinele nu vrea să facă rău, el ne “spune” de câteva ori că ce i se întâmplă nu e în regulă, sperând că o să eliminăm situaţiile care îi produc discomfort. Dacă nu îl înţelegem şi nu oprim copilul să îl necăjească (deşi el crede că doar se joacă), este foarte posibil să muşte. Nimeni nu vrea să se întâmple o asemenea nenorocire!

Aşa că atunci când hotărâm să avem un copil, având deja un câine, e important să înţelegem că noi suntem responsabili pentru siguranţă amândurora.
De asemenea e important că blănosul să fie plimbat în fiecare zi, vaccinat şi deparazitat atât intern cât şi extern conform programului impus de veterinar.

Beneficiile pe care un câine sau alt animal de companie le are asupra dezvoltării copilului sunt multiple:

– stil de viaţă mai activ
– o prietenie specială
– învaţă responsabilitate ( pe termen lung )
– se îmbolnăveşte mai rar
– risc mai scăzut de alergii
– iubire necondiţionată
– copil mai empatic

Aşa că hai să nu ne mai speriem de faptul că vine ăla micu’ şi aoleu, o să-l mănânce căţelul. Stă în puterea noastră să supraveghem şi să educăm, hai s-o facem responsabil!
Hai să ne păstrăm promisiunea pe care o facem câinelui atunci când ajunge prima dată în casă noastră: “te voi iubi mereu şi nu te voi părăsi niciodată”.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto:shockied.com

One thought on “Am născut, dar acasă am câine. Ce mă fac?

  1. 🙂 noi avem trei copii: fetita cea mare (catelusa), baietelul si gaza mica (fetita noastra); nu putem sa ne imaginam viata fara catel, caci face parte din familie de 8ani; asa cum ai spus, il consideram copilul nostru

Leave a Reply