Când eşti copil, e simplu. Te împrieteneşti cu cineva la fiecare cinci minute. Pentru că are o rochiţă frumoasă, pentru că ţi-a întins un covrig, pentru că v-aţi dat în balasoar împreună sau pentru că aţi împărţit lopăţica de nisip, hai să fiţi prieteni.

Când mai creşti, declari înflăcărat că ai “cel mai bun prieten” , unul mai bun decât oricare altul, care e cumva prin definiţie obligat să participe trup şi suflet la tot ce ţi se întâmplă, să-l doară şi pe el degetul când tu ţi-l înţepi cu acul, să nu meargă să cumpere pâine fără tine, să te aline când în vârful patului hohoteşti după vreun netrebnic, să nu-i placă nici lui de x sau y dacă tu aşa vrei.

Unele din relaţiile astea dospesc frumos şi cresc, se transformă în mai mult şi rezistă intemperiilor. Oamenii împart vulnerabilităţi, uneori se ceartă ca chiorii şi se împacă la fel ca îndrăgostiţii.

Adevărul este totuşi că oamenii se schimbă. Toţi oamenii, inevitabil. Fiecare ajunge să fie trecut de viaţă prin diverse situaţii,transformările survin pe negândite, afinităţile pe care le aveai în comun cu “cel mai bun prieten” se risipesc, vibraţia aia bună dintre voi dispare şi nodul se desface. Neplăcut, trist, dar foarte proababil să se întâmple.

E teribil de greu să recunoşti că prietenia ce va lega nu mai există. Şi te simţi vinovat că totuşi altfel trebuiau să se petreacă lucrurile, altfel v-aţi promis că veţi fi.
Rămâi să contempli ce-a fost, te uiţi atent în viitor şi e posibil să nu-ţi mai vezi “cel mai bun prieten” acolo. La o răscruce de drumuri, fără să plănuiţi, v-aţi rătăcit unul de altul.
Acum vă sunaţi de Crăciun şi la zile de naştere şi conversaţi despre cunoştinţe comune sau despre starea vremii.
Renunţi să mai resuscitezi ceva şi accepţi lucrurile aşa cum s-au aşezat. E ok, e probabil cel mai sănătos lucru de făcut.

Mai sunt şi prieteniile care rezistă. Mult şi bine. Între oameni care poate nu se văd ani de zile, care nu se aud nici măcar la telefon multă vreme. Şi totuşi între ei rămâne vibraţia aia bună. Oameni care se gândesc des unii la ceilalţi, oameni care n-au nevoie de confirmarea prieteniei celuilalt la fiecare cinci minute, ei ştiu că e acolo.

Cu oamenii ăştia poţi să reiei o conversaţie chiar dacă ultima dată când aţi vorbit a fost acum doi ani. Nu te menajează când o iei pe arătură, nu au grijă de orgoliul tău şi nu te dădăcesc dacă exagerezi. Acultă când trebuie şi caută soluţii împreună cu tine. Prietenii buni te trag în faţă sau îţi dau şuturi în fund ca să avansezi. Se bucură împreună cu tine, poate se îmbată în bucătăria ta şi adorm cu capul pe masă în timp ce tu le povesteşti ceva.

Sunt oamenii ăia pentru care te doare în piept atunci când pleacă. Te apasă că n-o să-i vezi şi că nu-i poţi lua pe după umeri mai des.
Nu poţi, e drept, dar îţi rămâne vibraţia.

Mi-e dor de voi!