Category: Diverse

N-a fost niciodată un copil mâncăcios, însă nici nu face parte din categoria acelora care refuză mâncarea în mod constant. Până de curând.

Ştiţi pozele alea haioase, cu veveriţe care au fălcile umflate de alunele pe care le ţin în gură? Eh, de vreo două săptămâni aşa face şi Iris la ora mesei. Uneori ca o veveriţă, alteori ca un hamster, stă spre disperarea subsemnatei, cu mâncarea în gură, fără să o mestece, înghită, sau fie, măcar să o scuipe. Cu diferenţa că ea nu-i chiar aşa aşa haioasă ca veveriţele alea.

De două săptămâni refuză să mănânce legumele, sub orice formă îi sunt prezentate şi servite. După caz, se serveşte singură cu păstăi de fasole verde, de exemplu, le bagă în gură, exclamă “mmm, bine” (adică pfuoai ce bune-s), se strâmbă de parcă le-ar gusta pentru prima dată şi gata, nu mai deschide gura. Apoi stă aşa, cu buzele uşor ţuguiate şi mâncarea în gură, minute în şir.

Nu deschide gura nici dacă-i vorbesc, nici dacă îi propun alte variante de mâncare. Se uită de sus la ele, le apasă cu degetele, uneori chiar ia în palmă mâncarea şi o storcoşeşte bine de tot, ca apoi să–şi scuture mâinile de-a dreptul dezgustată. Cum unde-şi scutură mânile? Pe jos, pe frigider, pe fereastră, în păr, you name it, avem mâncare peste tot, mai puţin în burtică!

Atunci când refuză categoric să mănânce, o cobor din scaun şi o las să zburde, spunându–mi că gata, nu mă mai rog de ea, dacă nu vrea, asta e, ştie ea mai bine. Rezist vreo jumate de oră de obicei, după care încep să mă îngrijorez: păi cum s-o las aşa fără să mănânce, n-a mai mâncat copila de x ore, ce nutrienţi asimilează ea, aoleu dacă scade în greutate că n-a mai mâncat de zile întregi aşa cum ar trebui, şi dacă pică drobul de sare, şi dacă..

De obicei mă dau peste cap să am pregătite vreo două, trei feluri, ca să aibă de unde alege în caz că refuză ceva, dar duduia mă priveşte critic pe sub sprâncene şi–mi cere răspicat: “cane“. Adică vrea carne. Pe care n-o refuză niciodată, nici măcar atunci când e bolnavă. Şi-o îndeasă în gură cu ambele mâini, îşi linge vârfurile degetelor de toate firmiturile adunate şi apoi cere iar: “cane, cane“. Fata lu’ ta–su, M ar mânca şi el carne la fiecare masă plus gustări, dacă l-aş lăsa.

Aşa că pe ideea asta, că îi seamănă lui la gusturi, am început să mă gândesc ce legume îi plac lui M. Drept să vă spun, nu-s prea multe, însă ştiu sigur că nu dau niciodată greş cu ciupercile. Aşa că i-am făcut supă cremă.
Am aşteptat cu emoţie să se trezească, pregătită psihic să asist la filmul “Hamster II, răzbunarea“, însă Iris a halit toată supa din castron. Şi a mai cerut o porţie.

Cine a trecut prin faza asta cu refuzul mâncării, ştie că nu glumesc când spun că mi-au dat lacrimile de uşurare că a mâncat.

Azi însă e altă zi, avem altă supă, şi încă vreo două alte feluri pregătite, aştept să se trezească. Ţineţi–mi pumnii,

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Sursa foto: babyparenting.about.com

Chiar dacă are stabilitate bună şi merge deja de câteva luni, eu încă nu m-am obişnuit cu căzăturile care se întâmplă zilnic. Majoritatea lasă cheful bun al piticei nealterat, altele însă, au urmări, unele dintre ele chiar colorate. În verde , albastru, galben şi violet.

De obicei, copila zburdă bucuroasă nevoie mare că a venit ta–su acasă, se gudură ca un căţeluş în faţa lui, îl ispiteşte cu capul lăsat într-o parte pe un umăr, zbătut suav din gene (deh, e fetiţă) şi se dă în spectacol ca să-l impresioneze.

Asta presupune alergat dintr-un colţ în altul al camerei, tropăit, ţopăit, repetat cuvinte în direcţia lui M şi apoi încă puţin de dat din gene. Nu se uită niciodată pe unde merge (dacă-l ascultaţi pe M, o să va spună că seamănă cu mine), calcă înainte râzând dar cu privirea în spate, se împiedică de jucăriile pe care le împrăştie alandala şi cade. Se ridică şi continuă.

Aseară însă, în mijlocul show-ului dedicat lui M, a alunecat în timp ce alerga şi în cădere şi-a lovit fruntea de calorifer. De calorifer!!! Nu ştiu dacă aţi păţit-o cu ai voştri, însă sunetul produs de lovitură e terifiant. Buuuum! Mi s-au înmuiat genunchii într-o secundă. L-am auzit pe M făcând “oooooooo”, lung şi sugrumat, eu m-am ridicat şi dintr-un pas am fost lângă ea. Când am luat-o  în braţe deja urla,  iar pe frunte îi răsărise un cucui care avea o tentă verzuie- violet. Asemănător cu un Iris aş putea adăuga.

Am atins repede caloriferul să mă asigur că pe lângă cucui nu se pricopseşte şi cu o arsură, din fericire încă nu era decât călduţ.
A plâns tare, dar nu mult, s-a liniştit destul de repede, în cinci minute zburda iar ca un mânz nărăvaş.

Cucuiul însă lua dimensiuni apocaliptice în ochii mei, mi se părea că creşte cu fiecare minut care trece. Fiecare căzătură mai serioasămă scutură tare şi mă aduce în faţa posibilităţii că vreodată, ar putea păţi ceva grav. Încerc cu toate puterile să mă controlez şi să nu o ţin într-o bulă, s-o las să înveţe singură cum să cadă şi să se ridice. Însă după o lovitură serioasă, două zile am palpitaţii, mă ţin după ea prin toată casa încercând să previn una nouă.

Am ţinut-o sub observaţie, pentru orice semn că ar putea fi mai mult decât un simplu cucui, apoi i-am controlat vânătaia de câteva ori în timpul nopţii (ştiu, ştiu, mama exagerată, huuooo).

Azi, găluşca aleargă fix la fel ca ieri seară, tot fără să se uite pe unde calcă, înţelegând probabil mai bine decât mamă–sa că şi căzăturile fac parte din copilărie şi nu-s un capăt de ţară.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto: www.babycenter.com

Să fiu mai răbdătoare.
Să nu-mi mai fie teamă.
Să plâng atunci când îmi vine.
Să fiu mai calmă.
Să fiu mai puţin îngrijorată tot timpul.
Să nu mai am îndoieli că nu fac lucrurile bine.
Să nu mă mai învinovăţesc.
Să mă relaxez.
Să mă eliberez de lucrurile pe care nu le pot schimba.
Să mă iubesc mai mult.
Să nu-ţi transmit temerile mele.
Să vorbesc mai mult cu oamenii.
Să trăiesc fiecare zi în prezent, aici şi acum.
Să râd mai mult.
Să-ţi fiu exemplu bun.
Să-ţi pot fi alături atâta vreme cât vei avea nevoie de mine.
Să nu te mint niciodată.
Să nu te dezamăgesc.
Să te pot lăsa să pleci atunci când vei dori.

Când faci socoteala, cu plusurile şi minusurile mele, vreau să fii mulţumită că soarta pe mine m-a ales să-ţi fiu mamă şi nu pe alta. Aşa imperfectă, cu frici şi cu îndoieli, cu zile bune şi altele grele, să ştii mereu că tu-mi eşti în fiecare suflare, în fiecare mişcare şi gând.

“Dosar de Mama” e si pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Când am primit invitaţia, m-am bucurat din mai multe motive. În primul rând, era aniversarea unei fetiţe speciale pentru familia noastră (copila mea îi strigă numele cam de treizeci de ori pe zi, în fiecare zi), apoi pentru că Iris urma să fie înconjurată de copii mulţi, printre care şi unii pe care îi cunoaşte. Adică bucurie multă pentru ea.
Dar astea n-au fost singurele motive.

M-am bucurat că merg şi eu la petrecere. Şi ce dacă era în cinstea unei persoane ce împlinea cinci ani şi locul urma să fie plin cu copii mai mari sau mai mici.
Însă copiii vin şi ei la pachet cu părinţi. Adică adulţi cu care poţi vorbi. Chiar dacă între timp alergi după propriul plod şi-l fereşti de ăia mai mari care aleargă ca bezmeticii. Chiar dacă tot despre copii ajungi să vorbeşti cu ceilalţi părinţi, tot că porţi o conversaţie se numeşte.
Ceea ce ar fi fost egal cu un revelion pentru viaţa mea socială inexistentă.

Până am agăţat hainele în cuier, Iris a zbughit-o în încăperea în care avea loc petrecerea. Sărbătorita i-a ieşit în întâmpinare, urmată de o gaşcă de copii care alergau spre ea ţipând. Până am ajuns lângă copilă, plângea de se scutura cămaşa pe ea, uitându-se agitată în jur după mine.
Era foarte speriată şi cu greu am reuşit să o liniştesc, însă chiar şi aşa, tot mă strângea şi cu braţele şi cu genunchii, de teamăsă nu o las jos.
Nici toboganul, nici bilele colorate, maşinuţele, păpuşile sau cărţile n-au mai prezentat interes pentru ea. Era agăţată de mine ca un mic Mowgli.

Copiii se jucau, alergau şi ţipau în continuare, iar ea rămăsese uimită şi speriată de tot ce se întâmpla. Starea ei de spirit alterna între plâns şi agitaţie, iar eu începeam să iau în calcul abandonul petrecerii.

Când au mâncat cei mici, Iris s-a liniştit. Gurile pline nu le mai permiteau copiilor să ţipe, aşa că ăsta a fost momentul copilei să atingă podeaua cu picioarele şi să se destindă.
Am răsuflat uşurată că nu mai plânge şi că începuse să pară interesată de farfuriile colorate de pe masă şi de jucăriile din încăpere.

Însă finalul mesei a mobilizat iarăşi copiii, Iris s-a refugiat iar în braţele mele, iar la următoarea criză de plâns am hotărât că e mai înţelept să ne retragem.

Acasă a fost nemaivăzut de cuminte, s-a ţinut după mine mai tare decât de obicei şi s-a aşezat din proprie iniţiativă în braţele lui M, unde a stat liniştită toată seara (de asemenea nemaivăzut). A adormit în zece minute şi a căzut într-un somn profund, aproape toată noaptea (să mai spun.. nemaivăzut?).

Cât despre mine, singurele conversaţii cu alţi adulţi s-au limitat la:
“Vai sărăcuţa ce plânge, s-a speriat?”

Poate că va fi o adolescentă tocilară şi n-o să fie petrecăreaţă, M e foarte mulţumit cu perspectiva asta. Sau poate că trebuie să mai crească până să participe la o altă petrecere.

P.S. La mulţi ani, Anda! 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Credit foto: the2weekwait.blogspot.com

Nu-i o mare pupăcioasă. Adică “Iris, hai te rog dă-mi un pupic” e aproape de fiecare dată ignorat cu eleganţă. Ştie că e ceva ce ne dorim şi se bucură că are puterea să decidă dacă ne ştampilează sau nu, cu gura aia ca o căpşună. Aşa că râde ştrengăreşte şi fuge când aude de pupat.

Mai puţin când sunt copii în preajmă, pe care îi pupă voluntar, prea voluntar dacă e să mă întrebaţi pe mine. Când copilul pe care îl ia in vizor (mare sau mic, fetiţă sau băiat, Iris nu face discriminări) înţelege ce urmează sa i se  întâmple şi încearcă să fugă de ea, îl imobilizează după puterile ei, se ridică pe vârfuri, îl apucă şi-l trage de guler până ajunge cu buzele undeva pe faţa prichindelului, şi-l ţocăie cu satisfacţie, vociferând “muuaaaa”.

Pe mă-sa sau ta-su însă, pauză. Aşa că am dezvoltat o strategie.
“Iris, fugi şi dă-i un pupic lui tata”. Rapid, pe vârfuri, copila aleargă cu gura până la urechi în braţe la ta-su şi-l pupă direct pe gură, uitându-se fix în ochii lui.
“Iris, hai te rog, du-te şi pup-o pe mama puţin”. Cu zulufii blonzi săltând, găluşca mă dărâmă când mi se aruncă în braţe, îşi odihneşte mâinile pe după gâtul meu, mă pupă veselă şi râde în hohote.

Aşa că am făcut ochii cât cepele când la ultima vizită în parc, Iris a alergat către o mamă la întâmplare, i-a luat capul în mâini şi a pupat-o. Fără să o cunoască, fără că ea s-o fi strigat sau s-o fi băgat în seamă în vreun fel. Recunosc, m-am crispat de îndată. Cred că am zâmbit uşurel, scena era delicioasă desigur, însă eu rămăsesem surprinsă de copilul meu care în mod obişnuit nu reacţionează în felul ăsta cu alţi adulţi. Cu atât mai mult cu unul pe care nu-l cunoaşte.

În continuarea plimbării, Iris a agăţat două doamne pe-o alee din parc, pe care părea determinată să le urmărească. I-a întins chiar mâna uneia dintre ele, şi au pornit în sens opus. Şi-a întors privirea către mine, însa doar că să-mi facă cu mâna.
Şi scena asta era desigur drăgălaşă, doamnele râdeau încântate, Iris pleca în lume cu ele, iar eu rămăsesem pe alee, ca o viţică cu ochii umezi, uitându-mă cum se îndepărtează.

Cred că atunci m-a lovit. Drept în piept. Drept în moalele capului. Respiram greu pe măsură ce înţelegeam.

Copila mea creşte. Copila nu mai simte nevoia să fie doar cu mine, nu mai vrea să mă ţină doar pe mine de mâna, nu mai suspină dacă dispar din peisaj două minute, e o lume intreaga acolo care trebuie descoperită.

E ironic când mă gândesc. Cât de mult am aşteptat să nu mai stea lipită de mine în fiecare secundă, să nu mai vrea doar la mama. Şi cât de tare mă doare acum când se întâmplă.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/

Întoarce capul către mine şi când mă vede, chipul i se luminează. Guriţa de răţuşcă ia formă unui zâmbet larg, ochii îi râd, toată drăgălăşenia de copil mic e pictată acum pe faţă ei frumoasă.