Recunoştinţă pentru prietenie

DPP_5404.JPG

N-am avut o tonă de prieteni niciodată, nici în copilărie, nici în adolescenţă, nici acum.
Mda, sunt una din persoanele alea care nu reuşesc să închege uşor o conversaţie, atunci când întâlnesc pe cineva pentru prima dată. O conversaţie normală, obişnuită, cu un necunoscut, mă poate face instant să mă simt incomod, inconfortabil, uşor iritată chiar.

Nu-s timidă şi nici sfioasă că o panseluţă, însă deodată, devin foarte conştientă de mine însămi, butonul de autoapărare de declanşează automat, fără să-l pot controla sau bloca, şi încerc (de obicei cu succes) să mă sustrag din situaţia respectivă, chiar dacă asta uneori poate dă impresia de nepoliteţe. Nu este, însă.

Să spun că relaţiile sociale sunt o bagatelă pentru mine, ar fi o minciună sfruntată. Probabil că are de-a face cu experienţe trecute şi zăvorâte în sertare umflate de vreme, dar şi cu teama de a fi rănită sau respinsă. Care există şi în mine, şi în tine, şi în oricare ea sau în oricare el.

Aşa că nu-s mulţi oamenii cu care am reuşit să creez şi să păstrez relaţii speciale. Deşi de când sunt mamă, încerc cum şi cât pot să depăşesc bariera asta, de dragul puradelului din dotare, desigur.

Zilele trecute, pentru prima dată Iris a spus “mama pânde” (mama plânge) uşor confuză, neînţelegând ce înseamnă că îmi curg lacrimile. Nu m-am ascuns de ea, i-am explicat cât m-am priceput eu, că mama e puţin tristă, că un om drag a plecat departe şi că va trece multă veme până la următoarea revedere.
I-am explicat zâmbind că sunt lacrimi bune, lacrimi care se cer plânse, că aşa-s femeile, mai emoţionale la despărţiri şi uneori plânsul le ajută să treacă peste situaţii dificile.
M-a pupat maimuţica de câteva ori , parcă pricepând că astfel îmi oferă consolarea perfectă.

Au fost, femeia asta dragă mie şi familia ei, în vacanţă la noi, timp de două săptămâni. Nu ne mai văzusem de doi ani jumătate. Acum m-a văzut prima dată cu Iris în braţe, şi am surprins-o cu lacrimi în ochi atunci când şi-a îndreptat privirea asupra noastră. De fiecare dată când o văd (deşi mult prea rar în ultimii ani) e parcă abia ne-am fi despărţit cu o zi în urmă.
Lângă ea nu mă simt niciodată incomod sau inconfortabil, butonul ăla de autoapărare rămâne neatins, conversaţia cu ea curge mereu lin, cu râsete multe şi uneori cu mâna ei după umerii mei.

Sunt recunoscătoare că face parte din viaţa mea şi vreau să ştie asta. Auzi, tu?

Îţi mulţumesc că mă faci să râd.
Îţi mulţumesc pentru toate felicitările pe care mi le trimiţi de Crăciun (chiar dacă eu nu trimit aproape niciodată).
Îţi mulţumesc pentru când eşti dureros de sinceră cu mine. Dar şi pentru când ştii că e mai bine să mă menajezi.
Îţi mulţumesc că îmi dai spaţiu atunci când am nevoie. Şi că nu te superi dacă-ţi scriu abia după două săptămâni.
Mulţumesc că mă accepţi şi mă vrei în viaţa ta, exact aşa cum sunt.
Mulţumesc că îmi arăţi mereu că sunt importantă pentru ţine.
Îţi mulţumesc pentru când îmi spui că sunt o mamă bună Irisului meu.
Îţi mulţumesc că nu te ascunzi de mine atunci când eşti vulnerabilă.
Mulţumesc că mă ţii de mâna când am nevoie.
Şi nu în ultimul rând, mulţumesc că mi-ai spus să-mi dau jos de pe cap căciula aia “de babă”.

Te iubesc că eşti aşa curajoasă şi pentru că mă inspiri şi pe mine să fiu la fel. Pentru că deşi de multe ori e în derimetrul tău, mereu te gândeşti la alţii şi abia apoi la tine. Te iubesc pentru că eşti o mama răbdătoare, deşi tu nu crezi asta. Te iubesc pentru că eşti veselă şi mereu insişti să vezi partea plină a paharului.
You are my supergirl!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

29 Shares

Friends forever?

fff

Când eşti copil, e simplu. Te împrieteneşti cu cineva la fiecare cinci minute. Pentru că are o rochiţă frumoasă, pentru că ţi-a întins un covrig, pentru că v-aţi dat în balasoar împreună sau pentru că aţi împărţit lopăţica de nisip, hai să fiţi prieteni.

Când mai creşti, declari înflăcărat că ai “cel mai bun prieten” , unul mai bun decât oricare altul, care e cumva prin definiţie obligat să participe trup şi suflet la tot ce ţi se întâmplă, să-l doară şi pe el degetul când tu ţi-l înţepi cu acul, să nu meargă să cumpere pâine fără tine, să te aline când în vârful patului hohoteşti după vreun netrebnic, să nu-i placă nici lui de x sau y dacă tu aşa vrei.

Unele din relaţiile astea dospesc frumos şi cresc, se transformă în mai mult şi rezistă intemperiilor. Oamenii împart vulnerabilităţi, uneori se ceartă ca chiorii şi se împacă la fel ca îndrăgostiţii.

Adevărul este totuşi că oamenii se schimbă. Toţi oamenii, inevitabil. Fiecare ajunge să fie trecut de viaţă prin diverse situaţii,transformările survin pe negândite, afinităţile pe care le aveai în comun cu “cel mai bun prieten” se risipesc, vibraţia aia bună dintre voi dispare şi nodul se desface. Neplăcut, trist, dar foarte proababil să se întâmple.

E teribil de greu să recunoşti că prietenia ce va lega nu mai există. Şi te simţi vinovat că totuşi altfel trebuiau să se petreacă lucrurile, altfel v-aţi promis că veţi fi.
Rămâi să contempli ce-a fost, te uiţi atent în viitor şi e posibil să nu-ţi mai vezi “cel mai bun prieten” acolo. La o răscruce de drumuri, fără să plănuiţi, v-aţi rătăcit unul de altul.
Acum vă sunaţi de Crăciun şi la zile de naştere şi conversaţi despre cunoştinţe comune sau despre starea vremii.
Renunţi să mai resuscitezi ceva şi accepţi lucrurile aşa cum s-au aşezat. E ok, e probabil cel mai sănătos lucru de făcut.

Mai sunt şi prieteniile care rezistă. Mult şi bine. Între oameni care poate nu se văd ani de zile, care nu se aud nici măcar la telefon multă vreme. Şi totuşi între ei rămâne vibraţia aia bună. Oameni care se gândesc des unii la ceilalţi, oameni care n-au nevoie de confirmarea prieteniei celuilalt la fiecare cinci minute, ei ştiu că e acolo.

Cu oamenii ăştia poţi să reiei o conversaţie chiar dacă ultima dată când aţi vorbit a fost acum doi ani. Nu te menajează când o iei pe arătură, nu au grijă de orgoliul tău şi nu te dădăcesc dacă exagerezi. Acultă când trebuie şi caută soluţii împreună cu tine. Prietenii buni te trag în faţă sau îţi dau şuturi în fund ca să avansezi. Se bucură împreună cu tine, poate se îmbată în bucătăria ta şi adorm cu capul pe masă în timp ce tu le povesteşti ceva.

Sunt oamenii ăia pentru care te doare în piept atunci când pleacă. Te apasă că n-o să-i vezi şi că nu-i poţi lua pe după umeri mai des.
Nu poţi, e drept, dar îţi rămâne vibraţia.

Mi-e dor de voi!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
28 Shares