Timpul trece şi pentru părinții tăi. Tu cum te porți cu ei?

1465905

Aveam douăzeci de ani când am hotărât că era timpul să devin independentă. Adicătelea, să nu mai stau la aceeaşi adresă cu ai mei, ci să mă mut şi să mă descurc cu propriile-mi puteri. Părinţii au încercat să mă convingă că poate ar fi bine să mai aştept, însă nu s-au opus când m-am arătat hotărâtă.

Independenţa asta a mea era relativă totuşi, pentru că o dată pe zi mergeam la ai mei să mănânc, de obicei la prânz. Mă minţeam singură, că merg doar ca să fie mama liniştită că am mâncat măcar o mâncare gătită şi caldă pe zi, însă în realitate, aspectul ăsta mă ajuta. Nu-mi rămâneau prea mulţi bani după ce îmi plăteam facturile, aşa că o masă pe zi, uneori chiar două, făceau diferenţa în bugetul meu limitat. Unde mai pui că mă simţeam bine să fiu în continuare sprijnită de ai mei, îmi plăcea să merg să-i văd în fiecare zi şi recunosc că era plăcut să ştiu că încă îmi poartă de grijă.

Însă iubeam de-a dreptul faptul că locuiam singură, că nu era necesar să dau socoteală nimănui despre când plecam sau când mă întorceam. Sau unde mă duceam şi cât stăteam acolo.
Ai mei mergeau de obicei la biserică duminica. Apartamentul lor e într-un capăt al oraşului, garsoniera în care locuiam eu se afla în celălalt capăt, iar biserica la care mergeau era mai aproape de mine, decât de ei.

Aşa se face că în duminica cu pricina, după slujbă, m-am trezit cu ei la uşă. Recunosc că n-aveam nici un chef de ei sau de altcineva. Ajunsesem acasă spre dimineaţă, după o sâmbătă noapte ca la douăzeci de ani, eram încă uşor mahmură şi nu-mi doream decât să dorm. N-am fost deloc politicoasă când au intrat, am răspuns cu jumate de gură la întrebări şi n-am participat mai deloc la conversaţie, parcă diandins, să le fie clar că nu-s bine veniţi şi că mai bine se duceau acasă la ei decât să vină la mine.

Mi-era somn, eram irascibilă şi mă comportam ca o răsfăţată imbecilă. Veniseră cu gândul să mâncăm prânzul împreună, cumpăraseră un pui şi plănuiau să-l gătim la mine. Bineînţeles că n-am ajutat-o pe mama când s-a apucat de gătit, am rămas în vârful patului cu telecomanda în mâna şi ochii mijiţi în televizor, raspunzandu-i monosilabic lui tata care încerca să mă antreneze într-o discuţie.

Am ţinut-o în ritmul asta până când mâncarea a fost gata, apoi i-am văzut pe ai mei că se îmbracă. Opa, mă gândeam, stai că ceva nu e în regulă. Când am întrebat ce se întâmplă, mama s-a întors şi m-a privit. Vai, cum s-a uitat la mine. Dezamăgită, tristă, uimită, vedeam că e toate astea în ochii ei. Mi-a spus că e mai bine dacă ei pleacă, că e evident că m-au deranjat şi apoi m-a mustrat uşor. Tata n-a zis nimic, s-a încălţat uşor, a închis uşa în urmă şi duşi au fost.

Am rămas în holul garsonierei fixând uşa, încercând să scap de privirea mamei, căutătura aceea plină de dezamăgire. Veniseră bine dispuşi să petreacă o după-amiază împreună cu mine, având grijă să mă şi hrănească, iar eu îi alungasem purtându-mă că o vită încălţată. Ba chiar rămăseseră, în ciuda comportamentului meu, până când mâncarea fusese gata, asigurându-se că o să am ce bagă în persoană-mi nerecunoscătoare şi abia apoi plecaseră.

Ăla a fost momentul în care am înţeles pentru prima dată pe deplin, că nimic nu poate răni mai tare un părinte, ca indiferenţa propriului copil. Am avut mustrări de conştiinţa întreaga zi, iar următoarea dimineaţă am fugit la ei. Mama era în bucătărie, şi când i-am văzut faţa am început să plâng. M-a iertat desigur, însă multă vreme am purtat ruşinea acelui moment pe umeri. Făcusem destule tâmpenii în trecut, mai mari decât asta, n-am fost niciodată adolescenta model, însă ăla a fost momentul care mie mi-a deschis ochii.
Îmi iubesc părinţii cu patimă şi din cauză că acum ne despart câteva sute de kilometri, tânjesc după ei în fiecare zi. Poate pentru că acum sunt mamă, nu ştiu, poate din cauza asta vin peste mine tot felul de amintiri şi trăiri.

Poate din cauza asta mă revolt când văd în jur tineri care aleg cu bună ştiinţă să-şi ignore părinţii, să nu-i facă parte din viaţa lor, să-i pună pe aşteptare sau să-şi facă timp pentru ei doar atunci când n-au de ales. Să nu le împărtăşească planuri şi decizii, să-i lase de multe ori să se simtă vinovaţi chiar şi atunci când bieţii de ei sunt fără vină. Să-i lase tânjind după o zi împreună, sau după o voce caldă în receptor, să-i repeadă că ştiu ei mai bine şi că n-au nevoie de sfatul lor. Să-i lase întrebându-se mereu ce-ar fi putut face ca lucrurile să stea diferit, să-i macine îndoiala şi dorul în fiecare clipă.

I-aş lua de umeri şi i-aş scutura temeinic, le-aş da două palme care să-i trezească şi să le înroşească obrajii, apoi le-aş striga fix în ureche, ca să mă audă: timpul trece! Şi pentru mama! Şi pentru tata! Şi pentru tine!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Sursa foto: aici

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s