Sunt recunoscătoare

dsc_0331

Pentru sănătate. A copilului meu, a mea, a lui M şi a familiei mele.
Pentru că avem un acoperiş deasupra capului.

Pentru că avem ce pune pe masă şi avem cu ce ne îmbrăca.
Pentru veselia copilului meu.

Pentru că Iris are bunici buni şi iubitori.
Pentru o soră cum nu e alta şi pentru părinţi minunaţi.

Pentru nepoate fabuloase care mă fac să râd .
Pentru tatăl copilului meu, fără de care n-aş fi avut aşa copil zbanghiu şi minunat.

Pentru că îmi pot plăti facturile.
Pentru cafea aromată în fiecare dimineaţă.

Pentru prieteni puţini, dar buni.
Pentru că pot vedea marea oricând vreau.

Pentru dulăul mare şi negru din curte, care aproape că mă dărâmă încercând să-mi lingă faţa de fiecare dată când ies din casă.

Pentru fiecare ceartă şi fiecare împăcare.
Pentru plimbările cu Iris.

Pentru serile liniştite în trei.
Pentru când M şi Iris se joacă întinşi pe covor.

Pentru că mi-am făcut curaj să renunţ la siguranţă zilei de mâine şi am păşit în necunoscut.
Pentru berea fără alcool şi fistic.
Pentru ardeii iuţi

Pentru mirosul de turtă dulce ce se coace în cuptor.
Pentru muzică.

Pentru serile în care dăm sonorul mic şi ne uităm împreună la un film.
Pentru oameni dragi care întreabă “ce mai faci?”

Pentru libertate.
Pentru îngheţată.

Pentru că am născut şi am devenit mamă.
Pentru monotonia din fiecare zi.

Pentru cărţi.
Pentru ninsoare.

Pentru ieri şi pentru azi.
Pentru şanse noi.

Pentru culori.
Pentru că am parte de iubire în fiecare zi.

Pentru iertare.
Pentru toate punctele de pe harta lumii în care am avut şansa să ajung până acum şi pentru oamenii atât de diferiţi pe care am avut norocul să-i cunosc.
Pentru zilele ploioase de toamnă.

Pentru vecini buni.
Pentru tenişi, blugi şi hanorace.

Pentru toate lucrurile mici şi simple care mă fac să zâmbesc.
Pentru mâna de oameni care îmi citeşte blogul, pentru voi.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Recunoştinţă pentru prietenie

DPP_5404.JPG

N-am avut o tonă de prieteni niciodată, nici în copilărie, nici în adolescenţă, nici acum.
Mda, sunt una din persoanele alea care nu reuşesc să închege uşor o conversaţie, atunci când întâlnesc pe cineva pentru prima dată. O conversaţie normală, obişnuită, cu un necunoscut, mă poate face instant să mă simt incomod, inconfortabil, uşor iritată chiar.

Nu-s timidă şi nici sfioasă că o panseluţă, însă deodată, devin foarte conştientă de mine însămi, butonul de autoapărare de declanşează automat, fără să-l pot controla sau bloca, şi încerc (de obicei cu succes) să mă sustrag din situaţia respectivă, chiar dacă asta uneori poate dă impresia de nepoliteţe. Nu este, însă.

Să spun că relaţiile sociale sunt o bagatelă pentru mine, ar fi o minciună sfruntată. Probabil că are de-a face cu experienţe trecute şi zăvorâte în sertare umflate de vreme, dar şi cu teama de a fi rănită sau respinsă. Care există şi în mine, şi în tine, şi în oricare ea sau în oricare el.

Aşa că nu-s mulţi oamenii cu care am reuşit să creez şi să păstrez relaţii speciale. Deşi de când sunt mamă, încerc cum şi cât pot să depăşesc bariera asta, de dragul puradelului din dotare, desigur.

Zilele trecute, pentru prima dată Iris a spus “mama pânde” (mama plânge) uşor confuză, neînţelegând ce înseamnă că îmi curg lacrimile. Nu m-am ascuns de ea, i-am explicat cât m-am priceput eu, că mama e puţin tristă, că un om drag a plecat departe şi că va trece multă veme până la următoarea revedere.
I-am explicat zâmbind că sunt lacrimi bune, lacrimi care se cer plânse, că aşa-s femeile, mai emoţionale la despărţiri şi uneori plânsul le ajută să treacă peste situaţii dificile.
M-a pupat maimuţica de câteva ori , parcă pricepând că astfel îmi oferă consolarea perfectă.

Au fost, femeia asta dragă mie şi familia ei, în vacanţă la noi, timp de două săptămâni. Nu ne mai văzusem de doi ani jumătate. Acum m-a văzut prima dată cu Iris în braţe, şi am surprins-o cu lacrimi în ochi atunci când şi-a îndreptat privirea asupra noastră. De fiecare dată când o văd (deşi mult prea rar în ultimii ani) e parcă abia ne-am fi despărţit cu o zi în urmă.
Lângă ea nu mă simt niciodată incomod sau inconfortabil, butonul ăla de autoapărare rămâne neatins, conversaţia cu ea curge mereu lin, cu râsete multe şi uneori cu mâna ei după umerii mei.

Sunt recunoscătoare că face parte din viaţa mea şi vreau să ştie asta. Auzi, tu?

Îţi mulţumesc că mă faci să râd.
Îţi mulţumesc pentru toate felicitările pe care mi le trimiţi de Crăciun (chiar dacă eu nu trimit aproape niciodată).
Îţi mulţumesc pentru când eşti dureros de sinceră cu mine. Dar şi pentru când ştii că e mai bine să mă menajezi.
Îţi mulţumesc că îmi dai spaţiu atunci când am nevoie. Şi că nu te superi dacă-ţi scriu abia după două săptămâni.
Mulţumesc că mă accepţi şi mă vrei în viaţa ta, exact aşa cum sunt.
Mulţumesc că îmi arăţi mereu că sunt importantă pentru ţine.
Îţi mulţumesc pentru când îmi spui că sunt o mamă bună Irisului meu.
Îţi mulţumesc că nu te ascunzi de mine atunci când eşti vulnerabilă.
Mulţumesc că mă ţii de mâna când am nevoie.
Şi nu în ultimul rând, mulţumesc că mi-ai spus să-mi dau jos de pe cap căciula aia “de babă”.

Te iubesc că eşti aşa curajoasă şi pentru că mă inspiri şi pe mine să fiu la fel. Pentru că deşi de multe ori e în derimetrul tău, mereu te gândeşti la alţii şi abia apoi la tine. Te iubesc pentru că eşti o mama răbdătoare, deşi tu nu crezi asta. Te iubesc pentru că eşti veselă şi mereu insişti să vezi partea plină a paharului.
You are my supergirl!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook