Niciodată n-am excelat la capitolul răbdare. Să susţin altceva despre mine ar fi o minciună gogonată. Ştiu că–mi pierd răbdarea repede, nu încerc să mă conving că sunt altfel şi atunci când o fac cu Iris, mă învinovăţesc crunt.
Când eşti acasă cu copilul, îi eşti dedicat acestuia 100%, orice altceva cade în plan secund. Aşteptările pe care le ai tu ca mamă, nu sunt conforme cu realitatea aproape niciodată. Timpul tău nu mai există decât atunci când cel mic doarme, dar de cele mai multe ori atunci te ocupi de treburile pe care nu apuci să le faci altădată.
Poate munceşti de acasă şi o faci printre picături, în timp ce copilul ţi se agaţă de picioare şi se cere în braţe.
Poate cere să mănânce clătite, pe care apoi le refuză cu o strâmbătură, imediat ce i le prepari şi i le pui în farfurie.
Poate eşti nemulţumită că n-ai mai fost la coafor de câteva luni bune pentru că n-ai cu cine să laşi copilul, iar capul tău arată că o matură uzată.
Poate uneori te îndoieşti că faci treabă bună cu propriul tău copil, atunci când priveşti în curtea altuia.
Poate eşti răcită şi ai nevoie să stai întinsă, dar copilul urlă că vrea în parc.
Poate vrei să stai pe buda fără să bată fiica–ta toba la bulanele tale.
Poate vrei să mănânci o farfurie cu mâncare fără să te ridici de o sută de ori.
Poate te enervezi.
Şi ridici tonul. Te răsteşti la copil cu nervi şi cu reproş, cu tonul ăla pe care ai fost sigură că tu n-o să-l foloseşti niciodată. Copilul e vinovatul, din cauza lui nu mai poţi să faci nimic, din cauza lui viaţa a devenit atât de grea şi nu-ţi mai aparţine. Din cauza lui tu eşti mereu obosită şi de multe ori e greu să rămâi calmă. Şi zici despre cum tu încerci să le faci pe toate bine şi uite că nu-ţi iese, dar pe măsură ce turui, te loveşte în moalele capului. Vinovăţia. Zbang, zbang, potoleşte–te, femeie.
Nu vorbesc despre tine, aici vorbesc despre mine. Da, îmi pierd răbdarea şi da, uneori nu sunt mama care am crezut că voi fi. Şi de fiecare dată când asta se întâmplă, vinovăţia mă loveşte din plin, lăsându–mă surprinsă şi fără vlagă. Scufundându–mă în sentimentul că propriul meu copil mă poate enerva uneori, încercând să înţeleg cum îmi permit eu mie, să mi se întâmple aşa ceva. Şi atunci îmi pierd încrederea în mine. În capacitatea mea de a fi o mama bună pentru ea. Ea care e bucăţică din mine. Şi plâng de frustrare. Un plâns amar, uneori vindecător, alteori doar amar.
Dosar de Mamă 
Simona, cat de bine te inteleg !
LikeLike
Dar avem un Dumnezeu care ne intelege si ne iarta cand ne pare rau si ii cerem iertare. Tot El ne da puterea sa o luam de la capat cu mai mult calm pana la…momentul urmator in care ne pierdem rabdarea.
Si eu trec prin aceste lupte. Ceea ce imi da speranta e dragostea lui Dumnezeu pentru mine si sansa pe care El mi-o da mereu sa o iau de la capat si sa fac mai bine.
LikeLike
Pe langa faptul ca suntem mame suntem si oameni asa ca e normal sa gresim uneori cat mai rar posibil in ceea ce priveste copilul…dar pana la urma nimeni nu e perfect nici macar mamicile
LikeLike
Vad adesea in jurul meu mame perfecte. Si ma simt si mai defecta. Rar si greu recunoastem ca rabdarea noastra lipseste uneori. Poate pentru ca vrem acceptare, ne trebuie curaj sa zicem in gura mare ca gresim si noi uneori. 😦
LikeLike
Nu exista asa ceva…mame “perfecte”….poate doar mame ceva mai relaxate…
LikeLike
Am citit cu sufletul la gura, am bifat fiecare greșeala, fiecare ieșire si…așteptam ca in final sa fi găsit tu un acel ceva care te scoate din starea nefericita repede…Ufff oare are cineva un sistem, un mecanism, un/o ceva, cumva…
LikeLike
Ma recunosc in tot ce ai scris! Ani de zile m-a ros vinovatia! Pana cand am inteles ca o problema se rezolva rational si nu plonjand in sfera sentimentelor.Acela a fost momentul meu de cotitura.Am acceptat ca sunt om , ca am limite si in loc sa-mi spun continuu cat de greu imi este , am inceput sa-mi spun cat de mult iubesc faptul ca sunt mama si ca imi ador copilul! Si am inceput sa ma iert mai usor pentru iesirile mele,incetul cu incetul.Imi spuneam :””Azi nu prea mi-a iesit! Pariez ca maine ma voi descurca mai bine””.Deci, in loc sa fug de o situatie , am imbratisat-o! Cu timpul aceste autosugestii devin o a doua natura si viata devine mai usoara! Iti doresc sa fii fericita! Semnat:O alta mamica cu iesiri nervoase….:)
LikeLike
Draga mea iti multumesc pentru curajul tau. Toate mamicile au trecut prin asa ceva dar uneori ne place sa bravam si sa spunem ca este ok. Tu ai pus punctul pe I. Iti doresc sanatate,putere si sa fii mereu o mămică curajoasă.
LikeLike
Si eu fac la fel. Probabil ideea e sa reusesti sa iti faci timp si pentru tine, ceea ce nu se prea intampla. Lantul slabiciunilor!
LikeLike
uf, bine că ai mărturisit… credeam că sunt singura din Univers… 🙂 🙂
LikeLike