Category: Diverse

Prima dată când a intrat la noi în birou, venise să ne ceară bani. Un ţigănuş de vreo şapte opt ani, murdar şi cu privirea în pământ, repetând veşnica poveste “ajutaţi-mă şi pe mine cu un leu, să vă dea Dumnezeu sănătate”.
I-am dat ceva de ronţăit, un fruct sau biscuiţi, nu-mi amintesc exact. Ştiu însă că a mulţumit, le-a luat, le-a frământat în mâinile mici cu negru sub unghii şi apoi le-a mâncat. A ridicat privirea şi ne-a întrebat:

– Da’ voi aici ce vindeţi, vapoare?
– Nu, vindem vacanţe pe vapoare.
– Ce-i aia vacanţe?
– Păi, tu mergi la şcoală?
– Da, merg. Câteodată.
– Atunci ştii că la sărbători şi vara, copiii primesc vacanţă. La fel şi oamenii mari, au nevoie şi ei de pauză şi uneori primesc şi ei vacanţă de la serviciu. Şi-atunci unii dintre ei vin la noi şi ne cer să îi trimitem la plimbare cu vaporul.
– Şi e aşa mare vapoarele astea ca în poză?
– Sunt destul de mari, da.
– Da’, au acolo şi desene animate?
– Sigur că au.
– Şi piscine din-aia cu apă?
– Au tot ce vrei.

Pleacă îngândurat şi ne anunţă că mai vine şi altădată. În perioada următoare ne vizitează aproape în fiecare zi dar nu ne mai cere bani niciodată, vine doar ca să ne vadă şi să vorbească cu noi. Continuăm să ne împărţim pachetul cu el, uneori îi păstrăm câte ceva dulce. E isteţ, curios din fire şi pune întrebări multe. Uneori vorbim despre vapoare, alteori despre cum se joacă el, câteodată buchisim literele în cataloagele despre croaziere. Dacă una din noi lipseşte, se interesează imediat de ce nu e acolo şi vrea să ştie dacă nu cumva e bolnavă.

Ne îmbrăţişează şi de fiecare dată când o face, simt cum copilul ăsta are nevoie mare de afecţiune. De o clipă de atenţie din partea adulţilor. Să-l vadă şi pe el cineva. Aşa cum e el. Doar un copil. Fără să se uite la culoarea pielii sale, hainele lui rupte sau la mâinile murdare. E doar un copil, aşa cum e şi al meu sau al tău.
De Crăciun îi facem cadou o haină de iarnă şi o pungă mare cu dulciuri, iar bucuria lui ne copleşeşte. E un băieţel care nici nu ştie exact ce e ăla un brad împodobit sau Moş Crăciun.

Într-o zi îl întreb:
– Auzi, dar tu la ora asta n-ar trebui să fii la şcoală?
– Ba da, da’ mie nu-mi place la şcoală. Râde copiii de mine şi mă mai bate câteodată.
– Păi, trebuie neapărat să-i spui învăţătoarei când se întâmplă aşa ceva.
– Da’ nu mă crede. Că io i-am spus, da’ ea zice că îs mincinos.
– Atunci trebuie să le spui părinţilor tăi.
Linişte. Privirea i se îndreaptă către podea, papucul loveşte uşor şi ritmic piciorul scaunului. Îi e ruşine, nu cred că înţelege nici el de ce.
– Tata zice că să nu mă mai duc la şcoală, că e degeaba.

Iar e linişte, însă acum eu tac. Mi se face şi mie ruşine, iar eu ştiu de ce.
Mi-e ruşine că nu toţi copiii se nasc egali, că nu toţi au aceleaşi şanse.
Mi-e ruşine că trecem pe lângă ei şi închidem ochii preferând să nu-i vedem.
Mi-e ruşine că nu se asigură nimeni că merg la şcoală.
Mi-e ruşine că nu le citeşte nimeni poveşti la culcare.
Mi-e ruşine că nu-i ia nimeni în braţe când plâng.
Mi-e ruşine că uneori adorm flămânzi.
Mi-e ruşine că iarna nu au mănuşi.
Mi-e ruşine de cum reuşim să uităm că şi ei sunt tot copii.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto aici.

M-am uitat aseară la unul din ultimele episoade din Grey’s Anatomy (buhuuhuhuuu me all you like, îmi asum că-mi place serialul). În episodul ăsta de care zic, medicii încearcă să-i salveze viaţa unui băieţel, împuşcat accidental cu arma propriei mame, de prietenul lui cel mai bun, în timp ce bona le pregăteşte ceva de mâncare.
Toată lumea e impresionată de caz datorită tragicului situaţiei, o vedem pe mama copilului măcinată de vină şi pe prietenul lui cel mai bun care probabil va rămâne mutilat sufleteşte. Medicii se implică vizibil emoţional în caz şi încearcă să ajute, fiecare cum poate.

Totuşi, persoana cea mai afectată de întâmplarea nefericită este o doctoriţă care nici măcar nu are copii. De-a lungul episodului ne e înfăţişată îngrijorată peste măsură, încercând să-şi ţină emoţiile în frâu.
La sfârşitul zilei însă, răbufneşte în lacrimi în faţa surorii ei, mama a trei copii. Şi-i spune aşa:

– Nu ştiu cum reuşeşti să faci asta.
– Ce să fac?
– Să îţi iubeşti copiii aşa. Eu chiar îi iubesc.
– Şi ei te iubesc pe tine.
– Nu, eu îi iubesc de parcă… simt că aş muri dacă ar păţi ceva. Inima mea este larg deschisă către ei, iar ei sunt atât de fragili. Nu ştiu cum trăieşti aşa, eu nu pot.
– E groaznic. Câteodată însă, trebuie să mergi înainte. Să laşi la o parte ce e groaznic şi să treci de ziua aia.

După ce am devenit mamă, am fost pusă la încercare în multe moduri. Oboseală fizică, neputinţă, valmă de emoţii pozitive şi negative, le-am experimentat pe toate. Apoi, aproape toate au trecut, sau dacă nu, măcar am reuşit să le gestionez într-un mod constructiv.

Însă nu şi partea asta care mă mistuie. Partea asta pe care ştiu c-o s-o duc cu mine tot restul vieţii. Grija pentru Iris. Teama că ar putea păţi ceva, că n-aş putea s-o protejez, că oamenii o vor răni, că lucruri neplăcute i se vor întâmpla negreşit şi ei. Că nenorocirile sunt uneori la un pas distanţă, că eu n-o să pot fi mereu acolo, şi atunci deodată mă simt prinsă în avalanşa asta de emoţii pe care nu ştiu cum să o domolesc, potolesc sau să o gestionez.

Nu e clipă să nu rog universul să o ţină în siguranţă, soarta să o păzească de rele şi cerul să mă ţină pe mine lângă ea. Nu am experimentat niciodată atâta nesiguranţă şi atâta teamă de viitor. Aştern gândurile astea în scris, le pun aici sperând că astfel o să mă eliberez de ele şi că o să-mi găsesc curajul şi eu să trec de zielele astea, aşa cum zice Meredith în Grey’s Anatomy.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Să mă joc, să fac tumbe, să râd în hohote din nou.

Că bucuria e în lucrurile mici. Într-o furnică, într-o căpşună sau într-o păpuşă ciufulită.

Că să alergi cu ochii închişi e foarte fain.

Cât de puţine ştiu, cât de multe mai am de aflat.

Că e bine să fii curios, întotdeauna mai rămâne ceva de descoperit. Chiar şi în cele mai neaşteptate locuri.

Să nu-mi fie teamă să arăt că-mi pasă.

Să laud mai mult decât să critic.

Că se poate zâmbi chiar şi cu lacrimi în ochi.

Să accept ajutorul atunci când îmi este oferit.

Cât de unici suntem, să nu judec niciodată când o altă mamă îşi creşte copilul altfel decât o fac eu.

Că o îmbrăţişare vindecă mai repede decât o jucărie nouă.

Că instinctul matern nu e un mit.

Să preţuiesc timpul. Fiecare clipă, fiecare gest, pentru că toate trec şi nu se mai întorc.

Că uneori e nevoie de o jumătate de oră să străbaţi zece metri. Sunt atâtea lucruri interesante de observat pe drum.

Să încerc mereu. Să mă ridic atunci când cad, chiar dacă doare.

Eu te-am învăţat să mergi, eu te învăţ acum să vorbeşti, tot eu îţi explic ce e o păpădie şi de ce cad frunzele din copaci. Dar tu copilă, tu eşti cea care în realitate mă învaţă pe mine cât de simplu e totul. Tu îmi arăţi cum să fac pas după pas, cât de simplu e când ai curaj şi priveşti lumea cu ochi de copil.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Suntem în parc la locul de joacă. Iris se caţără, aleargă de la balansoar la locomotivă, apoi pupă un băieţel care se zbate încercând să scape de ea, fuge la toboganul albastru, ţipând întinde mâna ca să o ajut la urcare, alunecă şi dă cu fundul de nisip, se ridică şi o ia iar la fugă, acum către leagăne. Noi, în urma ei, cu limbile atârnând, încercăm cu greu să ţinem pasul.

Pe o bancă stau la poveşti două doamne, probabil că sunt bunici care–şi supraveghează nepoţii. Iris aleargă furtunos către ele, se opreşte, vorbeşte puţin, apoi îi ia uneia dintre bunicuţe sticla de apă din mâna. Se uită fix în ochii ei strângând cu amândouă mâinile trofeul şi o ia la sănătoasă. Doamna, mă priveşte uşor consternată. Îi zâmbesc, salut şi îmi cer scuze, asigurând-o că-i recuperez obiectul “furat”.
Iris scutură frustrată sticla şi strigă “apă, apă”.

O întreb dacă-i e sete şi încerc să o liniştesc spunându-i că avem şi noi apă în rucsac, aşa că ar trebui o returnăm pe a doamnei. Ea nici nu vrea să audă, trebuie musai să bea din sticla bunicuţei şi gata. Arunc o privire către bancă, doamnele ne urmăresc cu interes şi au de-acum ochii mari. O iau pe Iris în braţe, ea se zbate intuind că poate vreau să-i iau sticla din mână şi începe să ţipe. O las jos, ştiu că în punctul ăsta, să insist doar ar înrăutăţi situaţia şi plec după rucsac. Bunicuţele încep să şuşotească.

Scot sticla verde cu capac galben şi i-o arăt.
“Uite Iris, asta e apa ta. Haide să bei dacă ţi-e sete”.
Vine. Bea. Sticla bunicii e încă în mâinile ei, n-are de gând să o înapoieze aşa uşor. Se îndreaptă însă către bancă şi se aşează lângă bunicuţe.

“Haide, nu fii fetiţă rea şi dă–mi sticla, că doar e a mea. Tu ai băut apă deja, te-am văzut eu”.
Iris se incruntă, ţipă scurt şi strânge mai bine flaconul. Doamna întinde mâna, însă Iris începe imediat să urle. Curg lacrimi, curg muci, e supărată tare şi nu vrea să despartă de apa doamnei.
“Vai, dar ce urâtă eşti când plângi, păi tu fetiţă aşa mare trebuie să înţelegi că e sticla mea. De ce nu eşti tu cuminte şi ascultătoare? Că doar nu mai eşti bebeluş”.
Flashback, într-o secundă parcă sunt transportată în trecut şi mă simt iar mică, imediat ce aud cuvintele astea.

Îmi iau copila imediat în braţe iar ea îmi înconjoară gâtul cu braţele. Plânge cu suspine şi încerc să o consolez, mângâind-o pe spate, vorbindu-i şi ştergându-i lacrimile. Îi şoptesc uşor la ureche până se linişteşte, îi cer sticla, mi-o întinde, eu o dau mai departe bunicii. Gata, mamaia şi-a recuperat apa, drama e încheiată.

Mă îndepărtez cu Iris încă în braţele mele. Zâmbeşte cu gropiţe, îi şterg nasul mucos, o pun pe nisip, iar ea o ia la fugă.

În urmă mea aud:
“Îi vezi aşa mici câţi draci au în cur? Că face aşa scandal deja, îţi dai seama cam ce-o să facă fetiţa asta cu mă–sa când o mai creşte puţin. Cum naiba o laşi aşa, să-i ia omului sticla din mâna şi să n-o cerţi? În loc s-o scuture puţin, ea o ia în braţe, doamne, că am trăit s-o văd şi pe asta. Şi ne mai mirăm că totul merge prost în ţara asta”.

Nu, nu m-am intors să-i spun vreo două lui mamaie, însă m-am crispat ştiind că multă lume încă gândeşte aşa. Nu, nu doar din generaţia doamnei respective.

Dacă îţi imaginezi că te poţi înţelege cu un copi de un an şi şapte luni, explicându-i că apa aia e a doamnei, că ea şi-a cumpărat-o cu bănuţii din pensia ei mică, prea mică după 30 de ani de muncă, că i-o aduce poştaşul, căruia mai trebuie să-i lase şi bacşiş vreo cinci lei de fiecare dată, te înşeli.
E mic şi încă descoperă. Trebuie să înveţe că nu toate lucrurile sunt ale lui, să înveţe să le returneze, să înveţe, să înveţe, mă auzi? El nu s-a născut cu abilitatea asta.

Nu el “trebuie” să înţeleagă, tu trebuie să pricepi că vorbind aşa cu un copil nu faci decât să îl reduci, să îi distrugi încrederea.

Nu el e urât, tu eşti urâtă pentru că eşti capabilă să îi spui cuvinte din-astea unui copil.

Dacă tu crezi că scuturând copilul, el o să înţeleagă mai repede, află că da, aşa e. O să înţeleagă imediat că atunci când nu face fix cum vrei tu, o să fii violent. Şi o să–şi păzească mereu spatele, o să se uite mereu peste umăr cu frică, aşa mic cum e, o să stea mereu la pândă ca un animăluţ. Şi mai apoi ca adult, nu va avea curaj niciodată să vorbească sau să acţioneze, fără să i se spună exact când şi cum s-o facă.

Dacă nu crezi că cea mai bună cale de a linişti un copil e ca mama lui să-l ia în braţe, asigurându-l de iubirea ei necondiţionată chiar şi atunci când greşeşte, atunci sper că tu nu ai copii.

Să-i creştem cu iubire, să fim lângă ei oricând şi orice fac. Să nu uităm că ei sunt buni şi veseli, e datoria noastră să îi păstrăm aşa şi să nu acţionăm asupra lor, mânaţi de supărare sau frustrare.
Să învăţăm de la ei cum se iubeşte şi se iartă.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto: www.aquaballdrink.com

Pe ea am văzut-o de la intrarea în supermarket. Avea faţa schimonosită de nervi şi cu ochii mijiţi de încordare, îl privea pe el, copilul.
“Taci din gură, nu mai inventa”
“Dar aşa a zis doamna”
“N-auzi când îţi spun să taci odată? Lasă că vorbesc eu cu doamna aia să vedem ce-ai făcut tu la test” îi şuieră ea, mama, printre dinţii încleştaţi, în timp ce cu mâna dreapta îi suceşte lobul urechii şi îl dirijează către uşa magazinului.

Mă uit hipnotizată la cum degetele îi strâng urechea aproape cu ură, o văd că e furioasă şi că pe măsură ce copilul încearcă timid să vorbească, furia ei creşte, iar urechea lui e tot mai roşie.
Băiatul are cam opt ani, e tuns scurt, cu breton, are pantaloni de trening albaştri şi ţine bărbia în piept. Îşi atinge urechea umflată cu mâna, îşi face curaj, ridică privirea şi încearcă din nou:
“Să ştii că doamna a spus…”

Fără să se mai uite la el, mama îl ia cu mâna dreaptă de mijloc şi văd cum degetele cu unghii din gel colorat îl ciupesc puternic pe copil, reducându-l imediat la tăcere. Atât, scurt, fără cuvinte, fără să-l mai certe. Sigur o să lase o vânătaie urâtă, mă gândesc.
Mă uit la Iris a mea, apoi mă uit la băieţel şi-l văd cum merge cu paşi mici în urma mamei, probabil încercând să găsească o cale să o îmbuneze înainte să ajungă acasă.

Pe el l-am văzut la ieşire din supermarket. Împingea căruciorul cu cumpărături către maşină. Lângă el zburda o fetiţă cu cozi împletite îngrijit, prinse cu funde mari la capete şi cu fustiţă în carouri.

“Dar vreeeaaaau, haide taaaatiiii” se smirocaie insistent cu chipul ridicat către tatăl ei. “Hai, te rooooog, numai una”. Tatăl nu se uită la ea, mă vede pe mine şi mă priveşte fix, într-un soi de “vezi-ţi cucoană de ale tale”. Fetiţa îl trage de mânecă. “Tataaaaa, tata, tata”.

El încarcă aparent imperturbabil, cumpărăturile în portbagaj cu mişcări repezite. “Dacă nu îmi iei, nu mai vorbesc niciodată cu tine”, spune copila îmbufnată şi începe să se smiorcăie.
Parcă trezit din somn de un tunet, o apucă de umeri, o scutură de două ori şi-i spune rar şi răspicat: “Dacă nu termini imediat, să vezi tu ce ciomăgeală îţi iei”. Copila are ochii mari, suspină de câteva ori şi îşi şterge nasul cu mâneca. “ Hai, treci în maşină până nu mă enervezi şi mai rău”.

Ce-o să se întâmple cu copiii ăştia după ce ajung acasă, mă întreb? Mă doare, mă doare fizic întrebarea asta.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Sursa foto: quotesgram.com

Ieri îi povesteam lui M despre articolul pe care îl citisem , subiectul fiind o familie cu doi copii, unul din ei diagnosticat cu autism.
Mă zdruncinase cam tare, citisem cum mama renunţase la serviciu ca să facă naveta dintr-un oraş de provincie către capitală în fiecare zi, pentru ca băieţelul să beneficieze de terapie ABA. Despre cum aceasta decurgea greoi şi uneori fără progrese, despre cum părinţii căutau mereu sponsorizări deoarece ABA nu e deloc ieftină. Despre cum fetiţa cea mare a familiei îşi dorea să aibă şi ea autism pentru ca mama să petreacă mai mult timp cu ea. Cutremurător!

M împingea tăcut tricicleta, uitându–se fix la roţile care se învârteau.
“Nu-mi mai spune, nu vreau să ştiu. Opreşte–te”
L-am privit nedumerită şi l-am întrebat de ce.
“Acum doi ani aş fi putut asculta povestea asta fără să clipesc. Acum nu mai pot. Nu-mi mai spune, te rog. Nu pot auzi despre copii care suferă”

În urmă cu doi ani încă nu era tată. Era un viitor părinte, care se uita cu mirare la burta tot mai mare a nevestii. Acum însă e tatăl ei. A ţinut-o în braţele lui când nu-i ajungea nici până la cot, o gâdila cu barba pe obraz când o pupa şi ochii i s-au umezit când ea i-a spus “tata” pentru prima dată.
E tată şi pe lângă bucuria nemăsurată, poartă cu el în fiecare clipă şi grija. Nu spune nimic, niciodată, însă eu ştiu că se teme. Aşa cum numai un părinte poate.
Când pleacă la serviciu, îl scarpină pe Ozzy după ureche şi-i spune “Să ai grijă de fete”.

Iar când ajunge acasă, obosit, o ia în braţe pe Iris şi-o ţine lipită de el până se zbate. Nu cred că ştie, dar tot timpul ăsta zâmbeşte. Iar când îl întreb cum i-a fost ziua, îmi răspunde mereu la fel:
“Nu contează. Acum e bine, sunt acasă cu voi.”

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Cred că am mai spus la un moment dat că părinţii mei ne-au ajutat în primele cinci săptămâni cu Iris. Am ţinut neapărat că mama să fie cu mine în cel mai important moment al vieţii mele.

Chiar dacă eu m-am ocupat de Iris din ziua întâi, să o ştiu pe mama acolo lângă noi a fost ca un balsam pentru depresia mea post natală, încurajările ei că fac lucrurile bine m-au ajutat să am încredere că o să mă descurc. A fost un real ajutor ca pentru scurtă vreme să nu fiu nevoită să gătesc, să spăl şi să întind haine, să fac cumpărături şi curăţenie. Mama şi-a asumat toate astea cât a stat cu noi.

Când au plecat acasă, la 500 km distanţă, am plâns ca un copil mic părăsit de mamă. Încă mă simţeam vulnerabilă şi neajutorată (deşi chiar neajutorată nu eram), hormonii încă dansau hora mare, alăptatul nu decurgea aşa natural cum îmi imaginasem şi mă învinovăţeam din cauza asta.
Iris refuza să fie lăsată din braţe, nu dormea decât 30 minute pe ceas, M lucra până seara, iar eu nu înţelegeam cum ar trebui să îngrijesc un copil şi în acelaşi timp să mă ocup şi de celelalte.

În unele zile mâncam doar ouă fierte şi iaurt, în zilele bune reuşeam să încropesc ceva rapid şi necomplicat, doar cu Iris în braţe. M mânca ce apuca, rufele le întindeam noaptea şi mă trezeam la fiecare jumătate de oră pentru că Iris avea somnul agitat, ca orice bebeluş.
Ca să n-o lungesc, vă spun că mă ia cu frisoane când îmi amintesc de primele cinci, şase luni.

Lucrurile s-au mai aşezat pe măsură ce copila a crescut, desigur că au urmat dinţii şi nopţile tot agitate au rămas, însă a devenit ceva mai uşor. Găteam mai des, implicit mâncam mai bine, ceea ce era o binecuvântare. Cred că lipsa hranei calde a fost un minus major pentru mine, în perioada în care Iris a fost bobocel.
Ştiu sigur că sunt mame care poate au mai mulţi copii, poate toţi mici, poate n-au nici soţ şi tot se descurcă cu toate. Nu ştiu cum reuşesc, eu însă le-aş ridica monumente. Şi statui. Şi le-aş aduce flori şi căpşuni în fiecare zi.

Iris are în curând un an şi şapte luni. Prin multe am trecut déjà şi multe am învăţat de la ea. M-a pus faţă în faţă cu limitele mele, m-a ajutat să mi le depăşesc, mi-a pus o oglindă mare în faţă şi mi-a dezvăluit mie însămi, ce sunt eu cu adevărat. Şi ce pot. Nu mă pot lăuda că întotdeauna mi-a plăcut ce am văzut în oglindă. Dar n-aş fi aflat toate astea acum despre mine dacă aş fi avut ajutor.

Chiar şi aşa, uneori îmi doresc să am pe cineva aproape. Să pot striga “ajutor” atunci când n-am dormit de câteva nopţi, dar totuşi e necesar să lucrez, uneori cu ea în braţe sau cu pauze dese pentru dansat şi cântat, să gătesc, să strâng prin casă, să fiu veselă pentru Iris şi să ies în parc.
Uneori îmi doresc să pot ieşi seara la pubul din oraş, după ce ea adoarme. Să pot pleca de acasă o zi întreagă doar cu M. Să pot pleca singură la plimbare. Să pot citi o carte. Să pot merge la cinema. Să pot merge la concertul Iron Maiden din iulie.

Sunt multe lucruri pe care nu le poţi face atunci când ai copil mic şi nu ai bonă sau bunici în preajmă. Mă simt vinovată că vreau să fac lucruri şi fără Iris? Categoric nu. Nicio mama n-ar trebui să se simtă vinovată că are nevoie de o pauză. Pauzele ajută mama să se relaxeze, să fie pentru o secundă şi altceva decât mama cuiva, să–şi amintească şi de ea.
Preţuiţi ajutorul pe care îl aveţi, fie că vine de la bunici sau rude, fie că plătiţi o bonă. Iar cei care cunoaşteţi o mama full time, una care se ocupă de copil şi casă 24/24, amintiţi–vă şi de ea. Oferiţi-i o pauză, vă asigur că va aprecia.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Mamelor care vreţi, dar nu puteţi să mergeţi la Iron Maiden 🙂 , pentru voi:

Fără excepţie, ea dă trezirea. Din pătuţ, se apleacă peste mine şi strigă “mama, mama, mama”. Când deschid şi eu ochii, deja râde cu mutriţa odihnită şi eu iar mă minunez cum soarta m-a fericit să văd chipul ăsta vesel în fiecare dimineaţă. Indiferent că afară e frig sau cald, plouă sau e soare, că eu sunt mai obosită decât atunci când m-am culcat, graţie ei, în dormitorul nostru dimineaţa începe cu veselie.

Se bucură că mă vede, că o iau în braţe, că o pup până protestează, se bucură de fiecare zi nouă cu inocenţa de care doar un copil e capabil.
Mergem în living şi eliberez copila care o ia la fugă dezlânat spre jucării. Îşi găseşte păpuşa, care e preferată ei de aproape un an, şi-i spune suav “papuşa, pupa” şi-o ţocăie pe obraji, frunte şi gura de plastic. Îi apasă butonul şi păpuşa începe să vorbească şi să dea din cap într-un mod care pe mine mă bagă mereu în sperieţi. Mi-o aduce şi–mi ordonă “pupa”, aşa că–mi înfrâng teama de păpuşa mişcătoare şi o pup.

Găseşte cutia cu “uego” (lego) şi bineînţeles că o împrăştie pe jos, fără nicio intenţie să se joace mai apoi cu ea. Fuge sprinten printre piese şi ajunge la uşă, unde îl strigă zece minute încheiate pe Ozzy “Oşu, Oşu, Oşu, Oşu” . Câinele, de pe partea cealaltă a uşii, stă tolănit la soare. Ridică leneş capul, se uită la ea doar o clipă şi apoi îşi vede imperturbabil mai departe de somn.

Iris se uită la mine şi uşor iritată, insistă smiorcăit “Oşu, Oşu”. Ca să evit prima partida de plâns a zilei, îi distrag atenţia, o iau pe sus, o aşez în scaun şi-o întreb ce vrea să mănânce. “Ou” răspunde hotărâtă.

În timp ce îi pregătesc omleta, micul caporal îmi comandă iar: “chintă”. Toc ceapă verde şi ciuperci în timp ce cânt, Iris bate din palme. “Daseaza mama”, se răzgândeşte ea.
Mă conformez şi ţopăi în paşi de dans spre frigider. “Chintă, daseaza mama”
Nici măcar nu mi-am băut cafeaua, am părul vâlvoi şi ochii umflaţi, sunt în pantaloni de pijamale şi dansez în timp ce cant şi amestec omleta în tigaie. Iris ţipă şi mă încurajează lăudându–mă “bavo mama”.

Îşi înfulecă omleta lacomă. Profit de cele cinci minute de linişte şi–mi prepar repede o cafea. Închid ochii ca-n reclame şi îi inspir aroma.
Deschid ochii imediat. Iris s-a ridicat deja uşurel în picioare pe scaun şi are un rânjet imens pe chip. Dintr-un salt sunt lângă ea. Protestează, ştie că n-are voie singură în vârful scaunului.

Calcă peste piesele de lego şi cade. Vine fuga la mine miorlăind “au, buf, pupa mama”. Pupăm până tocim locul, nu mai doare, Iris e iar zâmbăreaţă.
Mă priveşte cu coada ochiului şi într-o secundă e în picioare pe canapea, unde sare tot mai sus, ca apoi să se arunce în fund. Îmi doresc să o opresc, mi-e teamă să nu cadă, însă râde în hohote, aşa că mă aşez lângă ea şi o las să ţopăie în voie. Mă provoacă s-o gâdil. Se zbate şi râde, ţipă şi chiuie când o smotocesc. În avântul pe care şi-l ia, îmi şterge un cot direct în bărbie. Îmi aud dinţii clănţănind şi pot jura că am văzut steluţe. Verzi şi galbene.

“Banana” cere copila. Muşcă bucăţi mari, fără să asculte de mamă–sa care o îndeamnă să mănânce mai uşurel. Scoate cu mâna din gură o pastă nu tocmai apetisantă, o întinde pe covor şi–şi şterge palma de tricoul meu. Nu mai vrea banană. Acum vrea “măn” (măr). Dar nu e pentru ea, urmează să aflu, copila încearcă să îndoape păpuşă. Se supără că acesteia nu-i e foame pesemne dacă nu deschide gura, o trânteşte de podea şi plânge. O iau în braţe să o consolez.
Calc în ceva umed, ridic piciorul şi descopăr că acum banana e pe talpa mea.
Mă uit la ceas şi socotesc cu neruşinare în gând cât mai e până la somnul de prânz.

Întind mâna către ceaşca rece cu cafea din care încă n-am gustat. Iris apare din hol cu cizmele lui M, pe care abia le târâie.
Zâmbesc,las ceaşca din mâna, mă aşez lângă ea şi o ajut să le încalţe. O să–mi beau cafeaua mai târziu 🙂
Dimineţile voastre cum arată?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook