Eu nu prea cred că tu ai plecat, de fapt cred că te-ai ascuns. Ai obosit aici cu toate, umerii ţi s-au lăsat, privirea-ţi tot mai încruntată ţintuia deja asfaltul, iar aparenta ta veselie, ascundea dureri bine ferecate cu lanţuri ruginite de timp. Aşa că te-ai hotărât să te ascunzi puţin, măcar pentru o vreme.

Eşti undeva pe-o insula pustie, ai înotat cu greu până acolo şi când ai atins malul, ai început să râzi în hohote. Ai dus palma streaşină la ochi, te-ai uitat către linia orizontului şi ai oftat adânc, uşurat, obosit, dar mulţumit că ai ajuns.

Pun pariu că ai alergat pe nisip ca un bezmetic, şi că ai cântat ceva în gura mare, poate Metallica, sau poate altceva. Ţi-ai lăsat barba şi părul să crească şi ai învăţat un papagal să vorbească, aşa, ca Robinson Crusoe. Doar că al tău vorbeşte cu accent moldovenesc şi spune bancuri deocheate la care tu râzi de fiecare dată.

Sunt sigură că te distrezi de minune şi că n-ai nici o grijă-n lume acum. Dansezi în jurul focului la lumina lunii şi când oboseşti, te întinzi pe nisip şi priveşti stelele. Nu-ţi pui dorinţe când vezi vreuna căzătoare, nu mai e nevoie, acum ai tot ce ţi-ai dorit.

Poate câteodată îţi pare rău că n-ai un ochean magic, să poţi privi prin el până hăt departe acasă, când ţi se face dor. De fiecare dată când te-ai uita prin el, ai putea să vezi că noi nu te-am uitat. Că nu suntem supăraţi pe tine, doar trişti că tu ai vrut să te ascunzi o vreme.

Rămâi cu bine Robinson, rămâi cu bine pe insula ta!

Sursa foto: aici