Iris e fascinată de castele. Toate clădirile mai înalte cu forme ascuţite, le socoteşte ca fiind clădiri somptuoase, demne de a fi numite castele, iar bisericile şi mănăstirile sunt cele care se aseamănă cel mai bine cu ele.
Aşa că nu se poate să ieşim din casă fără să vizităm lăcaşurile de cult (care-s mai multe decât avem nevoie dacă mă întrebaţi pe mine) din micul nostru orăşel.
– Mama, vedem casteu ab.

Nu e de mirare că înainte de toate, când ieşim la plimbare, ne postăm în faţa bisericii ortodoxe şi stăm acolo ca două panseluţe, privindu-i minute în şir turnuleţele şi minunându-ne de aşa grozăvie. Încă n-a ieşit nimeni să ne dea un colţ de pâine, însă bănuiesc că nu mai durează mult până o să se întâmple şi asta.
Apoi, în drum spre parc, e musai să trecem şi pe la “casteu mauo”, care e de fapt mănăstirea, unde mai stăm încă vreo zece minute, cântând şi făcând trecătorii să zâmbească. Nu, nici de aici n-a ieşit nimeni încă să ne dea nişte mărunţiş.

Apoi poposim la catedrală, că deh, doar nu puteam să nu bifăm fix cel mai nou şi mai puţin necesar lăcaş de cult, într-un orăşel cu abia şapte mii de locuitori, din care mare parte sunt musulmani. Să-mi iertaţi înverşunarea, însă aş prefera ca banii ăştia să fie investiţi în alte lucruri, care de altfel lipsesc cu desăvârşire de aici.
În sfârşit, la întoarcerea spre casă, ne oprim şi la geamie, căreia Iris îi mărturiseşte că se duce acasă să mănânce, că uite se întunecă şi imediat se aprinde becul portocaliu din faţa casei.

Din nou, a doua, a treia, a patra şi fiecare altă zi, o luăm de la capăt, cu turul mai sus prezentat, eu fiind ghidul, iar Iris turista care se bucură cu aceeasi inocenţă de fiecare dată. Nu i-am zis că pe lângă cele pe care le vizităm în fiecare zi, mai avem încă o biserică ortodoxă şi una catolică, socotesc ca ajunge atâta pioşenie în fiecare zi.

În fiecare carte caută pagina cu castelul, pe care îl studiază amănunţit, îi numără turnuleţele, îşi trece drăgăstos palma pe luciul foii şi zăboveşte acolo vreme îndelungată.
Nu ştiu dacă e trecătoare fascinaţia asta pe care o are pentru turnuri, însă ea durează deja de câteva luni bune. Aşa că de ziua ei am hotărât să-i luăm un castel, unul gonflabil, cu turnuleţe, suficient de mare să poată sări în el, să se întindă, să-şi ducă şi jucăriile în el.

Desigur că eu am fost responsabilă cu căutatul online, şi am tot căutat câteva zile la rând, pentru că nu găseam fix ce voiam să-i luăm. Am uitat să menţionez un aspect important, cel mai important din povestea asta. Nu-mi place rozul, deloc, deloc. Nu-mi place că aproape toate hainele care se găsesc pentru fetiţe sunt roz, nu sunt nici mare fană a prinţeselor sau a rochiţelor umflate, cu volănaşe şi nici a coroniţelor.

Ca să înţelegeţi cât de puţin îmi place rozul, aflaţi că Iris a avut cărucior albastru, bicicletă mov, aşternut portocaliu, pereţii camerei îi sunt vopsiţi cu verde, etc, tocmai pentru că am încercat să minimalizez prezenţa respectivei culori în viaţa noastră.
Iris nu are deocamdată nici o preferinţă pentru vreo culoare anume, aşadar, chill everybody, no harm done to the kid.

Şi ghici ce? Găsesc în sfârşit castelul perfect pentru copilă, cu patru turnuri, suficient de mare să poată zburda şi sări în el, bun de pus în curte dar şi în casă, cu pereţi laterali pentru siguranţă, ce mai, fix ce îmi doream şi ştiam sigur că i-ar plăcea şi ei.

Cu o mică menţiune. Castelul era roz bonbon, şi nu doar pe ici colea, rozul predomina, roz ţipător, roz din-ăla de nu-mi place mie, de te dor ochii când te uiţi la el şi apoi îl visezi toată noaptea. Şi bonus, bineînţeles că avea desenate în toată splendoarea lor şi patru prinţese cât Iris de mari, două pe unul din pereţi, altele două pe turnurile de la intratea în castel.

Sigur că mai aveam şi alte variante, însă niciuna care să se potrivească atât de bine cu ce şi-ar fi dorit ea. No bun, l-am găsit, ăsta era, dar mă durea capul numai când mă uitam la el. Zău, nu exagerez, eu când vă spun că nu-mi place rozul nu glumesc. Aşa că ce era de făcut?
Vă spun eu ce! Chiar în momentul ăsta, din partea cealaltă a livingului, dintr-un castel foarte, foarte roz, cu patru turnuleţe, mă privesc galeş patru prinţese, cu taliile de viespe îmbrăcate în rochii cu volănaşe şi tot tacâmul.

Ocupă cam jumătate din sufragerie, însă felul în care se bucură Iris când se joacă în el, merită toate durerile de cap pe care mi le dă.
Aşadar culoare roz şi prinţeselor, bine aţi venit în viaţa mea!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.