Păi, noi ce nume îi dăm?

irisi

Pentru o vreme, pe când Iris încă era chiriaşă a burţii mele, am trăit cu impresia că urma să fie băieţel. Ce mai, eram siguri că e flăcău şi ne dădeam de-a dura, încercând să-i găsim un nume. Amândoi aveam drept de veto nelimitat la propunerile celuilalt, drept pe care de altfel l-am şi folosit din plin la fiecare sugestie a lui M.

Nu, că ăla e prea popular, nu, că ăla rimează cu ceva nasol, nu, că ştiu o persoană care nu-mi place ce poartă numele asta, nu, că îmi aminteşte de profu’ de mate din generală, nu bre, nimic nu se potrivea.
În cele din urmă am abandonat misiunea şi am hotărât c-o să-l strigăm Băiatu’, Copilu’, sau Fasolică, cum îi spuneam deja, urma să vedem când se năştea.

Surpriză însă, când la ecografia 4D, doamna doctor, destul de acră dacă mă întebaţi pe mine, ne-a zis : mda, aha, uhm, e fată. Dar ştiaţi asta deja, nu?

Cum, băiatul lui tata era de fapt fată? Păi noi nu fată aşteptăm, măi doamnă doctor, ia mai uitaţi-vă acolo cu atenţie, nu vă grăbiţi, că noi aveam alte planuri, poate n-aţi văzut bine.
M o să joace fotbal cu el în curte, o să meargă împreună la pescuit şi o să-l înveţe să facă pipi stând în picioare, iar eu o să îi fac cele mai bune fursecuri din lume, o să învăţ să mă joc cu maşinuţe şi tancuri, să lupt în duel cu sabie de lemn şi o să-mi amintesc cum stă treaba cu căţăratul în copaci.

Nu dom’le, fată era, doamna doctor zicea că sigur nu se înşeală. Aşa că am început, tot cu drept de veto, să căutăm un nume pe care copila să-l poarte toată viaţa. Singurele pe care îmi amintesc că le-am propus atunci au fost Aura şi Ilinca (la care M a zis scurt “nu”) însă nu reţin niciunul sugerat de M.

Stiu însă perfect cum, în timp lucram, m-a lovit în moalele capului. Iris, ăsta era, n-aveam nici o îndoială că era numele perfect pentru copila mea. Am întrebat-o:
“Îţi place? Te întreb ca să nu zici mai apoi că ţi-am ales nume nasol ”. Poc, a dat cu piciorul în partea stânga, eu am considerat că m-a aprobat, aşa că am transmis mai departe la tată-su:

– Iris.
– Nu.
– De ce nu? E perfect, se potriveşte la fix. Iris, ascultă şi tu cât de frumos e. Iris. Scurt. Imaginează-ţi-o. Iris. Nici nu există alt nume care să i se potrivească aşa bine.
– Nu.
– Hai mă!
– Nu.
Democraţie, drept de veto, aia era, am oftat şi am trecut mai departe, deşi îmi mai ziceam în şoaptă: Iris. Iris. Iris, hai la mama. Iris, la masă! Iris, te iubesc! Iris, bobocica mea!

După câteva zile, în mijlocul unei conversaţii, M mă întrerupe şi-mi spune:
– Ştii ce, m-am mai gândit şi de fapt îmi place.
– Ce?
– Numele?
– Care nume?
– Iris.
– Oh, zău? Chiar îţi place?
– Da, sigur îmi place.
Aşa că nu i-am mai zis Fasolică, cum o numisem până atunci, deodată copilul nostru avea nume. Iris. Nume de floare. Floare de Iris.

Apoi , am hotarât să îi mai punem un nume, unul care să aibă legătură cu familiile amândurora. Întâmplarea face ca amândoi să avem câte o soră pe care o cheamă Adina, şi ca pe naşa lui Iris să o mai cheme şi ghici cum? Exact, Adina. Tot întâmplarea face ca eu să-mi iubesc sora foarte tare şi gândul că fiică-mea o să poarte şi numele ei, să-mi dea multe vibraţii bune şi fluturi în stomac.
Aşa că aia e, băiatu’ lu’ tată e fată. O cheamă Iris. Şi Adina. Şi o iubim de numa’.

“Dosar de Mamă” e si pe Facebook.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s