Category: Diverse

Îmi amintesc că era iarnă, iar eu, înfofolită bine, cu ghiozdanul pătrat şi greu în spate, mă îndreptam spre şcoală. Eram mică şi slăbuţă pentru vârsta mea, cea mai mică din clasă chiar. Clasa întâi.

Pentru că acolo era un derdeluş lung, cu gheaţă lucioasă care mă tenta teribil, am decis să merg pe altă stradă decât cea obişnuită. N-am apucat să intru bine pe străduţă că m-am trezit înconjurată de trei băieţi mai mari. Mi-au tras ghiozdanul din spate şi mi l-au aruncat în zăpadă. Apoi râzând, au început să mă împingă de la unul la altul. Nu-mi amintesc ce spuneau, nici măcar dacă vorbeau în timp ce unul din ei încerca să îmi pună piedică şi să mă dărâme la pământ.
Nu-mi amintesc nici măcar dacă am încercat să mă apăr sau nu.

Îmi amintesc doar ţiuitul prelung pe care îl auzeam în urechi. Ştiam cumva că nu-mi vor face nimic, nu erau cu mult mai mari decât mine, voiau doar să mă trântească în zăpadă, să–mi îngroape ghiozdanul şi să se distreze că nu reuşeam să mă mai ridic.

Am făcut cale întoarsă şi m-am întors acasă. Tata, tu mi–ai deschis uşa. Nu ştiu de ce erai acasă la ora aia, de obicei lucrai dimineaţă. Ştiu însă că plângeam cu suspine şi sughiţuri încercând să–ţi povestesc ce se întâmplase. Eram speriată şi plănuiam să nu mai merg niciodată la şcoală, să nu mai ies niciodată din casă.

Ai aşteptat să mă liniştesc şi mi–ai propus să mergem împreună la şcoală, pe strada unde băieţii mă speriaseră. M-ai luat de mână, mi–ai vorbit cald şi calm, apoi te–ai oprit cu mine puţin în capătul străzii când mi–ai simţit ezitarea.
Fără să te grăbeşti şi fără să mă grăbeşti.

Ai vorbit cu mine până am ajuns la şcoală şi odată ajunşi acolo, mi–aş fi dorit să te ţin de mână mai departe, toată ziua. Dar tu m-ai îndemnat să intru, asigurându–mă că voi fi în regulă, că nimic rău nu se va mai întâmpla.

Acum trec rar pe stradă cu pricina, însă îmi amintesc des de întâmplarea asta. Şi niciodată nu simt frica de atunci când mă împingeau băieţii în zăpadă. Închid ochii însă şi simt cum mâna ta se închide în jurul mâinii mele mici, cum toată frica se risipeşte şi cum eu sunt iar în siguranţă.
La mulţi ani, tata!

Dosar de Mama e si pe Facebook

Faptul că la treizecişicinci de ani (oh,da) nu am permis de conducere, e o ditamai durerea în fund. Nu mi-am imaginat vreodată că până la vârsta asta respectabilă n-o să conduc.
După ce ne-am mutat împreună, M obişnuia să mă ducă într-un camping abandonat, unde exersam condusul fără să pun pe cineva în pericol. Conduceam Tico-ul lui verde, porneam cu poticneli de pe loc, în timp ce el îmi tot zicea “uşor, ridică piciorul uşoooor de pe ambreaj”, opream motorul şi râdeam amândoi în hohote. Conduceam pe aleile goale ale campingului şi-l întrebam în glumă “care-i frâna, că nu mai ştiu?” când mă apropiam de vreun zid.

Apoi câţiva ani m-au legănat valurile pe vase de croaziere şi n-am mai avut nevoie să conduc. Iar când am revenit pe uscat, n-am mai avut timp, locul de muncă mă ţinea destul de ocupată. Însă niciodată n-am simţit mai pregnant decât acum, cât de neplăcut e să nu ai permis de conducere.

În primul rând pentru că lipsa lui mă izolează. E fain orăşelul nostru, însă îmi doresc uneori să văd alte străzi, alte clădiri şi alţi oameni. Să pot merge la cumpărături fix atunci când îmi trebuie ceva, să nu depind de M pentru cele mai mici deplasări.
Iris creşte, anul viitor va merge la grădiniţă, apoi la şcoală şi socotesc că la un moment dat o să vrea să practice vreun sport sau să meargă la vreun spectacol, muzeu, delfinariu, bazin, etc, iar mamă-sa n-o s-o poate duce. Aşadar carnetul va fi o necesitate.

Şi aşa ajungem la ce mă roade pe mine. Acum că sunt mama, gândul că ar trebui să conduc o maşină în care s-ar afla copila mea, mă paralizează de frică. Nu frică din-aia drăguţă de domnişoare, nu. Frică din-aia care-mi apasă pieptul şi nu-mi dă voie să respir. Închid ochii şi văd cu ochii minţii doar accidente şi fiare contorsionate, aud voci de copii care urlă sfâşietor, simt neputinţă şi disperare.

Ştiu teoria, ştiu că simt aşa pentru că acum sunt mamă şi că ursoaica din mine încercă s-o protejeze pe Iris cât poate de mult, că mi-am făcut din asta scopul vieţii mele acum şi nimic mai mult. N-am fost nicodată implicată în vreun accident de maşină şi niciodată până acum n-am avut frici legate de condus. Totuşi, doar gândul la asta mă trimite direct într-un blocaj, care mă surprinde chiar şi pe mine.

M mă încurajează însă eu tot amân momentul în care să încep şcoala. Ba că nu e timp, ba că n-are cine rămâne cu Iris, ba stai să vină primăvara, şi tot aşa, mă împiedic în propriile-mi scuze, de teamă să încerc măcar.

Mai e vreuna printre voi cu teama asta? Dacă da, cum aţi depăşit-o?
“Dosar de Mama” e si pe Facebook

De ce? Pentru că face cel mai măreţ şi magic lucru cu putinţă. Dă viaţă. Procreează. Perpetuează specia. Asigură continuitatea vieţii omului pe pământ.

Pentru că îşi oferă corpul drept casă şi scut unei alte fiinţe.
Pentru că izbucneşte în lacrimi când îi aude pentru prima dată bătăile inimii.
Pentru că aşteaptă fiecare ecografie cu sufletul la gură, aşteaptă să audă câţi centimetri, câte grame şi ce sex are copilul.

Pentru că îşi ţine respiraţia până când îi spune doctorul că totul decurge ca la carte şi că nu sunt motive de îngrijorare.
Pentru că plânge din senin.
Pentru că se îngraşă.

Pentru că i se umflă gleznele.
Pentru că trebuie să facă pipi tot timpul.
Pentru că i se face frică. Dacă nu e la primul copil pentru că ştie ce-o aşteaptă, iar dacă e la primul, pentru că nu ştie ce urmează.

Pentru că în ea bat două inimi.
Pentru că are nevoie de ajutor să-şi lege şireturile.
Pentru că nu mai poate dormi pe burtă.

Pentru că are grijă ce mănâncă şi bea.
Pentru că acum se uită de două ori înainte să treacă strada.
Pentru că merge legănat ca o raţă.

Pentru că îşi mângâie burta tot timpul, chiar şi atunci când nu-şi dă seama că o face. Pentru că visează şi plănuieşte cum îi va fi noua viaţă, cea de mama.
Pentru că lăcrimează când ţine în palme o pereche de şosete minuscule.

Trebuie răsfăţată pentru teama pe care-o simte. De necunoscut, de nesiguranţă, de neprevăzut.
Pentru că e atât de frumoasă! Pentru că acum îşi apreciază mama mai mult.

Răsfaţ-o cu un masaj al tălpilor sau al spatelui. Fă-i multe fotografii cu burta, o să le privească tot restul vieţii. Răsfăţ-o şi când exagerează. Scoate-o la plimbare, spune-i că e frumoasă! Găteşte-i felul ei preferat. Ascult-o când vorbeşte şi linişteşte-o când se sperie.
Răsfaţ-o, răsfaţ-o, răsfaţ-o, caci in corpul ei se intâmplă ceva magic!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.
Sursa foto aici

Stăm într-un oraş mic, liniştit şi curat, unde traficul nu reprezintă o problemă, vremea e frumoasă aproape tot anul, rata criminalităţii este foarte scăzută, unde fiecare îşi vede de ale lui, ce mai, un loc potrivit pentru crescut copii. Ca să compenseze limitările pe care automat le impune un orăşel de dimensiunile celui în care trăim, la o distanţă nesemnificativă se află un oraş important din ţară.

Putem fugi acolo oricând ni se face dor de agitaţie. Treaba e că nu prea ni se face, am ales orăşelul ăsta tocmai pentru linişte. Vara, când se întunecă, auzi greierii cântând sub cerul plin de stele, iar dimineaţa îţi bei cafeaua în miros de iarbă proaspăt tunsă. În linişte, v-am mai spus?

Ei da, aşa era până când în faţa casei noastre, într-o zi au apărut nişte muncitori şi un excavator. Care când au plecat de la faţa locului au lăsat o ditamai groapa şi un munte înalt de pământ lângă ea. Şoc şi groază, se apucaseră oamenii de construit casă, iar viitoarea noastră vecină îmi făcea veselă cu mâna de fiecare dată când mă vedea prin curte.
În curând au mai apărut un tractor, o basculantă şi fiare înalte s-au arătat timide din ditamai groapa de care vă ziceam.

Nu v-am spus că Iris e absolut îngrozită de zgomote puternice, aşa-i? Atât de tare o sperie încât la doi ani şi două luni încă nu pot da cu aspiratorul decât dacă iese M cu ea din casă. Aşa că toate maşinile care brusc făceau parte din viaţa noastră n-au făcut decât să sape şi mai adânc în teama asta. Toată vara Iris a dormit doar treizeci de minute la somnul de prânz din cauza zgomotului. După care se trezea irascibilă şi smiorcăită pentru că, mama ei de treabă, nu reuşea să se odihnească.

Viitoarea vecină îmi făcea în continuare cu mâna de fiecare dată când mă vedea, însă n-am vorbit una cu cealaltă niciodată.

Apoi praful, doamne cât praf, pe ferestre, în casă, în nas, praf peste tot. E noiembrie, acum oamenii muncesc la acoperiş, îl fac din lemn. Adică taie scândură cu flexul şi apoi bat cuie în ea cu ciocanele. Multe le-am zis eu în gând lunile astea muncitorilor care bocăne la câţiva metri de casa mea şi nu-mi lasă copilul să doarmă. Căci culmea, uneori nici nu-s aici dimineaţă, dar imediat ce-o pun pe Iris în pătuţ, brusc începe ciocănitul şi bârâitul, de parcă mi-ar face mie în ciudă.
Şi atunci mormăi în barbă despre lucruri pe care n-ar fi deloc frumos să le scriu aici, dar vă asigur că le mormăi, când mi se face şi mie dor de liniştea noastră pierdută.

Zilele trecute eram în curte cu Iris, ea se juca cu nisip, eu întindeam rufele proaspăt spălate, când m-am trezit cu viitoarea vecină la gard. Tot aşa veselă, şi tot făcându–mi cu mâna.

– Bună ziua. Să ştiţi că sunt conştientă de cât zgomot facem şi că îmi pare foarte rău că se întâmplă asta. Mereu mă gândesc că aveţi copil mic şi că va deranjăm şi mă frământ din cauza asta.

Zâmbea timid şi totuşi părea realmente sinceră şi timorată, iar eu m-am înmuiat imediat. I-am spus că înţeleg că nu se poate construi o casă în şoaptă şi că nu trebuie să se frământe din cauza asta. Şi ştii ce? Nici măcar n-am minţit. Mă deranjează, chiar foarte tare de multe ori, însă oamenii trebuie să–şi construiască o casă chiar dacă e un copil în vecini, right?

Îmi face în continuare cu mâna în fiecare zi viitoarea mea vecină, zâmbeşte şi–mi face cu mâna. Ceea ce va doresc şi vouă. Vecina veselă, adică, nu casa în construcţie!

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook