Category: Diverse

Ca să nu pierd toate perlele lui Iris (şi câteva aparţinând lui bărbată-miu, ce-i drept) postate pe pagina de Facebook, de-a lungul timpului, m-am gândit că ar fi fain să le adun într-un articol. În felul ăsta, când avem nevoie de o porţie sănătoasă de râs, ne facem un castron de popcorn, citim toate năzdrăvăniile şi ne binedispunem.

Aşa că, there you go 🙂

> Când se întoarce bărbatul acasă cu copila care mai poartă un singur pantof, şi te întreabă senin:
– Dar eşti sigură că ai încălțat-o cu amândoi?

> Iris a adormit (sau aşa cred eu). Mă îndrept spre uşa camerei încercând să ies şi parchetul scârţâie sub paşii mei.
Capul mic se ridică:
– Ţe a făcut mama?
– Nimic Irisule, pune capul la loc, culcă-te.
Se ridică în fund:
– Ţe a făcut mama? Mama a făcut pâiţ.
– N-am făcut tu Iris, a scârţâit parchetul.
Râde cu capul lăsat pe spate şi mă arată cu degetul:
– Mama a făcut pâiţ. A făcut mama.

> Iris îşi face de lucru cu tocătorul de lemn.
– Ce faci acolo, tu Iris?
– Toacă Iis. Ca mama.
– Hmm, şi ce toci tu acolo?
– O vânătaie.

> Momentul ăla când la două noaptea, eşti trezită de un deget arătător mic care-ţi apasă ritmic vârful nasului, în timp ce o voce subţire şopteşte: bip biiiip, bip biiiip, bip biiiiip.

> Într-un moment de tandreţe, îmi mângâie încet faţa. Constată:
– Mama n-aie mustaţă.
– Nu puiule, din fericire n-am.
– De ţe n-aie mama mustaţă ca bunicu?
> -Tu Iris, cum e mărul tău?
– E otăvit, ioşu şi bun.

> Momentul ăla când singurul argument care o convinge să te lase să-i prinzi părul, e că o să aibă o codiţă frumoasă ca a lui tată-su.

> Îi iau fața între mâini, şi-i spun:
– Tu Iris, tare aş vrea câteodată să ştiu ce e în căpuşorul ăsta al tău.
– Codițe, Iis aie codițe în căpuşoi.
> – Iris, aştepți să mergem la bunici?
– Da, meigem cu maşina. Iis tebe să stă în scaun.
– Ce-o să-i zici bunicului când o să-l vezi?
– Mustățosuie!

>- Mama , ţe e ăsta?
– Un cartof copt.
– Cum e un caitof copt?
– E copt în cuptor.
– Cum e caitofu copt în cuptoi?
– E un cartof dulce, l-am copt pentru tine.
– Cum am copt pentu tine?
– L-am băgat în cuptor şi s-a copt la căldură.
– Cum ia căiduiă?
– Când apăsăm butonul de la cuptor, el se încălzeşte.
– Cum e caitofu duice?
– E portocaliu.
– Cum e caitofu poitocaiu?

> – Mama, unde e papucu ţelelaltă?
– Celălalt, Iris. Unde e papucul celălalt.
– Mama ţ-a zis?
– Te-am corectat. Te-am învăţat cum se spune corect.
– Da. Mama a coiectat pe Iis. Unde e papucu?
– Care papuc?
– Papucu ţelelaltă.
– Celălalt, puiule.
– Unde e?
– Ce?
– Papucu.
– Care?
– Papucu ţelelaltă.

> Discuţie între părinţi. M îmi spune:
– Fiică-ta şi-o scos mucii din nas şi mi i-o întins mie pe faţă.
– Zi mersi că n-o scos nimic din chiloţi.

> – Ai mâncat?
– Da.
– Ce ai mâncat?
– O chifuteluță.

> Când eşti la baie şi de partea cealaltă a uşii de aude un ciocănit firav şi o voce subţire:
– Hai afaiă ia zapadăăă. Hai un om să constuim.
Nu înţeieg de ţe nu îmi voibeşti, de ţe tascuzi, de ţe nu întaiiiiim.
Eiam nedepăcite şi nuţeieg de ţe te ascuzi aşaaaaaa.
Mama, mama, mama deschide uşa.

> Se spune că generaţia părinţilor noştri, pupa copiii doar în somn.
Nu ştiu zău cum făceau, eu pe Iris n-am curaj s-o pup când doarme.

> Când fiică-ta aleargă după un băiețel în supermarket, cu o frunză de gulie în mână strigând:
– Băiețelu cântă cu Iis. Bate vântu fuzeieeee. Haide băiețelu, cântă.

> – Tu Iris, ce-ai mâncat cu tata?
– Moschine.
– Mhm? Ce puiule?
Cu gura plină:
– Moschine a mâncat Iis. Sunt bune moschineie.

> – Mama, vau stugui.
– Tu Iris, fix struguri n-avem, dar vezi că ţi-am pus în castron nişte felii de măr şi portocală.
– Nu vei potocaiă, Iis va stugui.
– Îl putem ruga pe tata să meargă mai târziu să cumpere dacă vrei musai.
Pe ton plângăreţ:
– Nu vei tata cumpeie stugui. Mama cumpeie.
Îmi dau ochii peste cap.
– Atunci va trebui să aştepţi până după somnul de prânz. Dacă n-o să viscolească, mergem împreună să cumpărăm struguri.
– Nu vei Iis să domi. Vei stugui.
– În regulă, mergem mai târziu să luăm.
– Nu vei megem afaiă.
Începe să plângă:
– Nu vei stugui, nu pace stuguii. Iis mănâncă potocaiă. Mamaaaa, dau potocaiăăă.
Imi mai dau o dată ochii peste cap, trag adânc aer în piept şi-o iau in brate.

> Iris se culcuşeşte galeş în braţele lui tată-su. Îl mângâie delicat pe burtă:
– Tata aie bebeiuş.
Cred că nu mai facem sarmale până la Crăciunul viitor.

> Îmi usuc părul cu feonul. Iris, îi anunţă pe bunici:
– Mama usucă păiu cu aspiatoiu.

> Momentul ăla când copilul calcă pe o piesă lego cu picioarele goale, iar tu nu ştii dacă să-l compătimeşti sau să-ți foloseşti râsul de vrăjitoare şi să-l întrebi: “doare, hă?”

> Îl întreb pe M:
– Iris a mâncat ceva?
– A mâncat o margaretă.
– Uhm, ce anume e aia?
– O din-aia, loredană din-aia, cum îi zice…
– Clementină?
– Aşa, o clementină a mâncat.

> Aseară după baie, îmi mărturiseşte:
– Iis e supăiată.
– Aoleu, dar de ce tu Iris aşa?
– Puntu că mama a spăiat şi plătit păiu lu Iis.

> – Tu Iris, ce mănânci?
– Supă cu băieţei. E bună.

> M îi citea lui Iris, în timp ce eu pregăteam cina:
– Zâna Albastră a văzut că Pinocchio e sincer şi l-a transformat într-un băieţel în carne şi oase.
– De pui!

> Facem baie. Iris se uită în jos:
– Iis n-aie sutien.
Se uită la mine:
– Mama n-aie sutien.
Concluzionează în cele din urmă că totuşi măcar una dintre noi e decentă:
– Mica sienă aie sutien.

> Arată către inel şi mă întreabă:
– Ţe ete ata?
– E verigheta mea.
O pipăie şi se uită la mine întrebător. Îi explic:
– Eu am una şi tata încă una, la fel ca a mea. Înseamnă că suntem căsătoriţi unul cu celălalt.
Mă corectează repede:
– Nu, tata e cătăită cu ată iegina. Cu iegina cea ia (rea).
Hmmm, încearcă oare copila să-mi transmită ceva?

> – Tu Iris, cine o fi asta cu pălăria aşa de ascuţită?
– E o piăjitoaie!

>  Eu:
– Pisicuţă, pis pis pis,
Te-am visat azi noapte-n vis,
Te spălai, te pieptănai,
Fundă roşie-ţi puneai
Iris:
– Pisica aie fundu ioşu.

> Tu, ăla care te-ai gândit ce idee bună ar fi să pui în toate magazinele de cartier automate care vând mingiuțe la 50 bani, sper să-ți nască nevasta septupleți şi să fii nevoit să-i duci pe toți cu tine la cumpărături.

> – Tu Iris, ce mănâncă veveriţa?
– Bebeiţa mununcă muci.

> Iris işi pune la ochi ochelarii de soare ai lui tată-su.
– Ce faci, tu Iris?
– Iis aie fig a ochi, pune ocheiaii.

> Deodată, de nicăieri, întreabă:
– Ține e pefectă?
Eu de colo, uitând pentru o clipă că are doar doi ani şi făcând pe înțeleapta:
– Tu Iris, nimeni nu e perfect.
Se gândeşte puțin şi decide:
– Mama nu e pefectă.

> Când în timpul somnului de prânz, auzi copilul scâncind, te duci la el şi îţi dai seama că doar ţi s-a părut. Dar acum eşti blocată, nu mai poţi ieşi din cameră pentru că se mişcă atunci când îţi pocneşte genunchiul dacă vrei să păşeşti.

> – Iris, vrei măr?
– Nu vei, e otăvită!

> Momentul când în liniştea pioasă din curtea mănăstirii, oamenii ascultă rugăciunea rostită de vocea gingaşă a unei măicuțe. Apoi fiică-ta începe să strige:
– La Mama Veche, peieeecheee.
Priceless!

> Ştii sigur că ai învăţat-o bine pe aia mică regulile elementare de circulaţie când:
– Iris, hai să-ţi pun bretelele.
– Nu vau beteieie.
– Dacă nu ţi le pun, e posibil să-ţi cadă pantalonii pe stradă şi să rămâi în fundul gol.
– Nu pe tadă, pe totau (trotuar) cade beteieie, fundu gol.

> Îi pun în farfurie bucățele de ficat.
– Ce asta? Cane?
– E ficat. Mănâncă dacă vrei.
– Ficatu tău.
– Nu-i al meu, a fost al puiului.
– Ficatu tău.
– Nu, ficatul puiului.
– Vau ficatu tău. Mama dau ficatu tăăăuuu!!!

> Momentul ăla când singurul argument care o convinge să te lase să-i prinzi părul, e că o să aibă o codiţă frumoasă ca a lui tată-su.

*Îi curăț un ou fiert pentru micul dejun. Îi plac ouăle, aşa că se agită nerabdătoare. Şi strigă:
– Mama s-a ouat.

> Se trezeşte şi imediat începe să vorbească.
– Bună Iis. Ci paşi? A tezit Iis. Ae câine Iis. A definaiu nu țipăm, definu nu face hop dacă țipăm. Mama, Iis a făcut pâiț.
Bună dimineața şi voua!

> – Tu Irisule, îţi mai dau ceva să mănânci?
– Da.
– Ce anume să-ţi mai dau?
– Sanată de barză.

> – Mama e pițesă.
– Mulțam tu Irisule, dar parcă n-aş vrea să fiu fix prințesă.
– Mama e tanti.
E a mea, sigur nu mi-au dat alt copil la spital.

> Momentul în care realizezi că tu de fapt la fel te joci şi cu copilul, şi cu câinele. Amândurora le arunci mingea şi apoi aştepţi să ţi-o aducă înapoi.
Ups!

> – Irisule, te iubeşte mama.
Mă priveşte atentă. Ridică din umeri.
– Cu funduiețu faci pupu.

> Alint de dimineață:
– Iris, tu zăpăcită mică.
– Mama, zăpătită maie.

> Momentul în care te loveşti la degetul mic de la picior şi nu mai poţi înjura cu patimă.
Pentru că desigur, acum eşti mamă!

> Când îi dai copilului pară, dar îi spui că e măr, ca să nu mai plângă, (pentru că fix măr urlă că vrea şi tu fix din-ăla n-ai să-i dai) se numeşte că ai minţit?

> Mâncăm:
– Cane poc.
– Nu e porc, e carne de pui, Irisule.
– Poc. Cane poc.
– Pui. E de pui.
– Cane pisică. Cane câne.
No bun, cred ca luăm o pauză de la cărțile cu animale.

> Noi două la cumpărături:
– Iris, ce-am spus că trebuie să cumpărăm?
– Uoşii, măsine, binză.
– Atât?
– Şi doi oasanți. (elefanți)
– Tu Iris, da’ nu cred că avem atâția bani la noi.

> Ştii sigur că te machiezi rar, când după ce ţi-ai pus ruj, copilul se uită la tine cu ochii mari şi gura căscată.

> Când copilul descoperă că ajunge la întrerupătoare, iar tu afli cum e să locuieşti într-o discotecă.

> Când îți trimiți bărbatul la cumpărături, iar el te sună din magazin să-ți spună că nu găseşte… bonsai.
– Ce nu găseşti?
– Copac din-ăla verde, cum îi zice?
– Broccoli?
– Da, din-ăla nu este.

“Dosar de Mamă” e şi e Facebook

Imediat după ce te-ai băgat sub duş şi eşti udă leoarcă, copilul se trezeşte urlând.

Dacă vrea să ia la plimbare şi tricicleta, şi păpuşa şi jucăriile pentru nisip, sigur la întoarcere, cu copilul în braţe, le cari tu pe toate.

Dacă îi fierbi un ou pentru că aşa a cerut, o să plângă că de fapt vrea doar brânză.

După ce l-ai îmbrăcat cu pantaloni de schi, mănuşi, bocanci, haină de iarnă, căciulă, fular şi sunteţi pe picior de plecare, o să aibă deodată nevoie la oliţă.

N-o să se joace niciodată cu jucăriile alea scumpe pe care ai cheltuit o avere, în schimb n-o să lase din mână conurile şi castanele adunate din parc.

Cu o zi înainte să plecaţi în vacanţă, copilul o să facă febră.

Imediat ce apuci camera foto ca să imortalizezi momentul, copilul încetează să mai facă chestia aia drăguţă pe care o făcea mai devreme.

După ce ai petrecut două ore ca să-l adormi legănându-l în braţe, o să se trezească imediat ce ai călcat pe bucata aia de parchet care scârţâie uşor. Sau când îţi pocneşte genunchiul, sau te apucă strănutul, sau îţi sună telefonul.

Dacă în mod obişnuit nu doarme mai mult de o oră la prânz, atunci când aveţi o programare importantă la care e musai să ajungeţi, va dormi trei ore.

Atunci când te vede vorbind la telefon, deodată o să aibă să-ţi spună lucruri importante, care nu pot nicidecum suporta amânare până termini tu convorbirea.

Trebuie deodată să facă pipi, deşi mai aveţi numai cinci minute casă ajungeţi acasă, reuşeşte să se ţină până vede oliţa, apoi îşi dă drumul în pantaloni.

Cu cât mai mare audienţă, cu atât mai mare tantrumul.

Curierul o să sune întotdeauna când copilul abia a adormit, iar tu încă n-ai apucat să ieşi din cameră.

Cu cât stai mai târziu seara ca să te uiţi la serialul ăla, cu atât mai devreme se va trezi copilul următoarea dimineaţă.

Dacă după luni de zile reuşeşti în sfârşit să ieşi cu o prietenă, la masa de lângă va fi o familie cu trei copii.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Încă suntem la bunici. Pentru că eu aici am copilărit şi trăit până la 25 de ani, încă mă mai ţin minte vecinii de bloc. Vecini care nu au văzut-o pe Iris niciodată până acum, sau poate doar atunci când avea vreo şase luni. Aşadar e lesne de înţeles că cu fiecare vecin sau cunoscut cu care ne întâlnim, purtăm mai mult sau mai puţin această conversaţie:

– Vai, asta e fetiţa ta?
– Da, ea este, toată-i a mea.
– Ioi, da’ frumoasă îi. Nu-i aşa că eşti o frumuşică? Câţi ani ai? Cum te cheamă?
Iris răspunde inevitabil:
– Nu vei.
Interlocutorul mă întreabă:
– Ce zice?
– Zice că nu vrea.
– Ce nu vrei tu buburuză mică, nu vrei să vorbeşti puţin cu tanti, tu frumoasă cu părul blond?
Iris nu cedează:
– Nuuuu vei.
– Vai tu, dar îi tare frumoasă, ca maică–sa. Să fie sănătoasă şi să vă aducă numai bucurii.
– Mulţumim, săru’mâna, mă bucur că v-am văzut.

Aşa-i când ai copil mic, complimentele curg şi din stânga şi din dreapta. Nu-mi displace, na, recunosc, bring it on. Şi-apoi cu buzunarul şi ego-ul plin de epitete care mai de care mai pompoase la adresa frumuseţii fetei mele, care doar de la mă–sa a putut moşteni asemenea frumuseţe răvăşitoare, mă plimb îngâmfată, cu pieptul înainte şi pasul săltat.

Până mă întâlnesc cu vecinul care are aprozarul de la colţ:
– Bună ziua.
– Bună ziua. Vai, dar ce fetiţă frumoasă ai tu acolo? E a ta, aşa-i?
Se uită atent la Iris, apoi la mine.
– A mea e, da, mă laud eu.
Iar se uită cu atenţie la Iris, apoi iar la mine.
– Şi aţi venit puţin la bunici, aşa-i, tu frumoasă mică?
– Da, răspunde Iris.
– Tu mititică, dar eşti frumoasă tare, mă tot uit la tine şi mă minunez ce frumuseţe de păpuşică ai.
– Da, aprobă Iris.
Vecinul iar se uită lung la mine. Se încruntă puţin, ridică o sprânceană. Se uită la Iris şi zâmbeşte:
– Frumoasă. Cu cine semeni tu oare că ai ieşit aşa de frumoasă?
Iar se uită la mine, apoi continuă.
– Oare cu tată–tu semeni? Ia spune tu frumoaso, semeni cu tăticu’ tău, aşa-i?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Cred că cele mai faine zile cu copii nu sunt cele de Crăciun, zilele de naştere sau din concediu, ci cele obişnuite. Alea cu rutină, cu nimic mai deosebite de ieri sau de mâine.
Afară e ger, curtea e încă plină cu grămezi de zăpadă îngheţată. În casă e cald şi bine, Iris îmbrăcată într-o rochiţă albastră cu buline roz, ţopăie cu tălpile goale prin bucătărie.

Ar trebui să gătesc ceva.
– Mama ţe faţe?
– Vreau să fac o ciorbă, ca să mâncăm la prânz.
– Şi Iis faţe cioibă cu mama.
Vrea să se caţere pe un scaun aşa că îmi spune serioasă:
– Iis pune zos păpuşa din mână. Tebuie mainie ibeie ca să uice pe scaun. Nu cade Iis.
– Aleluia, şoptesc eu în barbă.
Cu concentrare maximă şi uşoară neîndemânare, reuşeşte să se urce pe scaunul proptit bine de piciorul meu.
– S-a descuicat Iis singuiă. Mama nu a ajutat pe Iis, mă anunţă victorioasă şi mândră de realizare.
– Pfuai, chiar că te-ai decurcat singură. Bravo puiule, ţi-ai amintit chiar să laşi şi păpuşa din mâna ca să te urci pe scaun.
– Mama ţe faţe acoio cu mocovu?
– Îl curăţ pentru ciorbă. Vrei şi tu o bucată?
– Da, Iis mănâncă mocov.

Încearcă să muşte cu dinţii şi când nu reuşeşte, ronţăie morcovul cu măselele. Mănâncă cu plescăituri şi între muşcături priveşte atent morcovul, rotindu-l pe toate părţile.
– Mama aie cuţit. Numa aduţii au voie cu cuţitu. Iis este o fetiţă mică, mică, puţin mai maie. Nu aie voie cu cuţitu, e peicuios. Mama este aduţii, aie voie cu cuţitu.
– Ai dreptate, copiii nu au voie să se joace cu obiectele ascuţite.
– Mama spaiă adei ioşu. Iis mănâncă adei ioşu.
– Vrei şi ardei?
– Da.
– Iis nu îi pace adeiu vede. Numa ioşu mănâncă Iis.
– Păi nici nu avem ardei verde, aşa că ai scăpat.
– Iis nu îi pace bânza de buiduf. Nu e bună. Iis nu mănâncă, niţi tata nu mănâncă. Numa mama mănâncă bânza de buiduf. Mioase uiât.
– Mama sau brânza? Cine miroase urât?
Râde tare.
– Mama mioase uiât. Când mănâncă banza de buiduf.
Recunosc, mai trebuie să lucrăm la diplomaţie.

– Tata unde-i?
– E la serviciu.
– Nu vau să fie a fegiciu.
– Ştiu că nu vrei, însă uite că n-are de ales. Adulţii merg la serviciu.
– Mama nu mege a fegiciu.
– Nu, mama lucrează de acasă.
– Nu vau să iucheze mama.
– Ştiu că nu vrei. Tu ai vrea să citim şi să ne jucăm toată ziua, aşa-i?
– Da, mama să citească cu pinţesa Ida.
Fuge după carte.

– Mai târziu Iris, acum facem ciorbă.
– Punem şi castane.
– Nu punem castane la ciorba asta.
– Punem şi fuisecui.
– Crezi că ar ieşi o ciorbă gustoasă?
– Da, fuisecu aie gust de potocaie.
– Însă nu cred că se potriveşte cu ardeiul roşu. Poate dacă foloseam ardei verde, atunci puteam pune şi fursecuri, dar cu ăsta roşu nu prea merge.
– Nu, Iis nu paţe adeiu vede.
– Oh, aşa e, uitasem. Ce ne facem acum, uite că nu mai putem pune fursecuri cu portocale la ciorbă.
– Punem o foicică.
Fuge la ghiveciul orhideei.
– Iris, nu cumva să rupi floarea. Florile alea le admirăm aşa cum sunt ele în ghiveci, nu le rupem. Cu atât mai mult, nu le adăugăm la ciorbă. Pe cine ai văzut tu să mănânce flori?
– Vaca mănâncă foicică.
– Ai dreptate, mai mănâncă şi flori, dar cred că vaca totuşi nu mănâncă ciorbă.
Stă şi judecă.
– Puii mănâncă poiumb. Şi poicu mănâncă poiumb. Iis mănâncă poiumb ca poicu. Mama dau poiumb.

Durează să facem o ciorbă, da, durează mult şi bine. Aşa, în ritmul nostru domol, cu rutină şi copil care vorbeşte într-una. E bine acasă cu ea. E atât de bine! E cald în casă. Mă uit la copila mea blondă, la picioarele ei mici şi goale pe podea, la cum se învârte în rochia ei albastră cu buline roz. E bine azi, e foarte, foarte bine!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook