Când nu eşti vitezomanul Gică

dsc_0191

Faptul că la treizecişicinci de ani (oh,da) nu am permis de conducere, e o ditamai durerea în fund. Nu mi-am imaginat vreodată că până la vârsta asta respectabilă n-o să conduc.
După ce ne-am mutat împreună, M obişnuia să mă ducă într-un camping abandonat, unde exersam condusul fără să pun pe cineva în pericol. Conduceam Tico-ul lui verde, porneam cu poticneli de pe loc, în timp ce el îmi tot zicea “uşor, ridică piciorul uşoooor de pe ambreaj”, opream motorul şi râdeam amândoi în hohote. Conduceam pe aleile goale ale campingului şi-l întrebam în glumă “care-i frâna, că nu mai ştiu?” când mă apropiam de vreun zid.

Apoi câţiva ani m-au legănat valurile pe vase de croaziere şi n-am mai avut nevoie să conduc. Iar când am revenit pe uscat, n-am mai avut timp, locul de muncă mă ţinea destul de ocupată. Însă niciodată n-am simţit mai pregnant decât acum, cât de neplăcut e să nu ai permis de conducere.

În primul rând pentru că lipsa lui mă izolează. E fain orăşelul nostru, însă îmi doresc uneori să văd alte străzi, alte clădiri şi alţi oameni. Să pot merge la cumpărături fix atunci când îmi trebuie ceva, să nu depind de M pentru cele mai mici deplasări.
Iris creşte, anul viitor va merge la grădiniţă, apoi la şcoală şi socotesc că la un moment dat o să vrea să practice vreun sport sau să meargă la vreun spectacol, muzeu, delfinariu, bazin, etc, iar mamă-sa n-o s-o poate duce. Aşadar carnetul va fi o necesitate.

Şi aşa ajungem la ce mă roade pe mine. Acum că sunt mama, gândul că ar trebui să conduc o maşină în care s-ar afla copila mea, mă paralizează de frică. Nu frică din-aia drăguţă de domnişoare, nu. Frică din-aia care-mi apasă pieptul şi nu-mi dă voie să respir. Închid ochii şi văd cu ochii minţii doar accidente şi fiare contorsionate, aud voci de copii care urlă sfâşietor, simt neputinţă şi disperare.

Ştiu teoria, ştiu că simt aşa pentru că acum sunt mamă şi că ursoaica din mine încercă s-o protejeze pe Iris cât poate de mult, că mi-am făcut din asta scopul vieţii mele acum şi nimic mai mult. N-am fost nicodată implicată în vreun accident de maşină şi niciodată până acum n-am avut frici legate de condus. Totuşi, doar gândul la asta mă trimite direct într-un blocaj, care mă surprinde chiar şi pe mine.

M mă încurajează însă eu tot amân momentul în care să încep şcoala. Ba că nu e timp, ba că n-are cine rămâne cu Iris, ba stai să vină primăvara, şi tot aşa, mă împiedic în propriile-mi scuze, de teamă să încerc măcar.

Mai e vreuna printre voi cu teama asta? Dacă da, cum aţi depăşit-o?
“Dosar de Mama” e si pe Facebook

8 thoughts on “Când nu eşti vitezomanul Gică

  1. Sincer această teamă nu ține cont câtuși de puțin de faptul ca ai sau nu carnetul in buzunar. Personal, am permis de câțiva ani buni și tot timpul m-am aventurat in tot felul de drumeții, pe tot felul de drumuri cu orice fel de masina cu care îmi era permis să merg. Niciodata nu mi-a fost teamă sa urc la volan. De cand a apărut bebe ( acum mai bine de un an) nu am mai urcat la volan. Experimentez aceeași teama paralizanta pe care o trăiești și tu. Mașina sta in fața porții, permisul in portofel si eu circul cu taxi. Deci sfatul meu este sa faci școala și să iei permisul.Este primul pas. Peste frică vei trece după mulți alți pași

  2. Me2! Eu acum 3 ani la primul copil am dat de 2 x traseul si l-am picat. Acum in primavara sper sa ma apuc din nou de scoala. Eu am cosmaruri k i-i am pe amandoi copii si fac accident dar trebuie sa trecem peste frici ptr ei! Asa k curaj!

  3. Abia te-am descoperit dintr-o postare de-a ta de pe Taticool.
    Eu am carnetul de conducere luat de pe la 23-24 ani, n-am condus insa niciodata dar macar exista, sta intr-un dulap, nu stiu daca as mai fi avut timp sa invat acum. Voi avea in curand 34 ani si am 3 copii de 6, 3 si 3 ani. Se duc deja la multe gen karate, inot, gradinita, parc, teatru, circ.
    Mie personal mi se pare mai ieftin sa merg cu taxiul sau Uberul decat sa avem 2 masini. A doua masina cere si ea benzina, taxe, asigurare, reparatii, revizii…Cand am nevoie merg cu copiii cu metroul – li se pare o aventura pe cinste. Nu zic ca e ok asa dar totusi per total cred ca e mai ieftin sa dau pe Uber/ taxi 100-200 lei pe luna. Bine, recunosc…lucrez aproape de casa si ajung foarte repede caci ma lasa sotul.

    Cand am luat carnetul in Bucuresti fara spagi sau prostii conduceam bine, imi placea, eram ok si nu parea atat de aglomerat. Acum sincer mi-ar fi cam frica…e plin orasul de masini, doar cand ma gandesc la parcari ma ia cu ameteala. Poate o masina automata…:) SI o alta tara cu trafic mai rezonabil mi-as dori.

    • Da, probabil ca e mai ieftin cu o singura masina. Asta pentru ca esti deja in “orasul mare”.
      Eu ca sa ajung in orasul mare (acolo unde se vor intampla activitatile sportive si nu numai), trebuie sa-mi fac transferul din orasul mic. Cu transportul in comun va fi o durere in fund. Ramane doar sa-mi fac curaj pentru condus totusi 🙂

  4. Simona, acum am descoperit blogul tau. Avem 2 lucruri in comun: am o fetita pe care o cheama Iris, are 5 luni jumatate si sunt terorizata de gandul ca trebuie sa conduc. Eu am permisul de 5 ani jumatate, dar nu am fost pasionata niciodata de condus. Am facut scoala de soferi la insistenta parintilor si a sotului. De condus, am condus de maxim 10 ori, pe distante foarte scurte si insotita doar de cineva care are permis. Mi-am dat seama ca nu e de mine si am abandonat, mai alea ca transportul la locul de munca era oferit gratuit de companie. Pentru altceva este sotul meu sofer. Acum intru in panica, chiar trebuie sa ma mobilizez si sa imi fac curaj pentru Iris. Daca inainte eram panicata, de cand sunt mama imi imaginez doar lucruri urate. Urmeaza sa reincep cursurile de sofat(partea practica, teoria o stiu 🙂 ). Ca sa ma ambitionez ma gandesc ca trebuie sa fiu un exemplu pentru Iris – mami este o femeie puternica, independenta si curajoasa😄! Iti doresc mult succes si trebuie sa trecem si peste acest hop!

    • Bună Amalia, mamă de Iris ☺
      După ce am scris despre problema asta, am primit multe mesaje de la mame aflate în situație similară.
      Pe mine m-a ajutat să aflu că nu-s singura speriata. Sper să te ajute şi pe tine ☺

Leave a Reply