Înainte s-o am pe Iris, mă întrebam mereu cum o fi să ai copil, ce sentimente or copleşi o mamă de fiecare dată când îşi vede pruncul. Îmi imaginam, fireşte, că mamele poartă iubire de nedescris omuleţilor şi că au mereu sufletul plin cu raze de soare şi miros de zmeură, dar eram sigură că-mi scapă ceva, că totuşi, cumva era ceva peste puterile mele de a înţelege.

Azi nu mă mai întreb, pentru că acum ştiu şi eu. Şi da, zâmbesc când scriu asta, zâmbesc pentru că ştiu. Ştiu că mă uit la zulufii ei blonzi şi deodată mi se face cald din cap până-n picioare, că simt fizic înţepături mici peste tot de parcă m-aş fi curentat.
Dar nu despre asta voiam să vă spun.

Voiam să vă spun că la fel mă întreb şi când vine vorba de bunici. De cei ai căror copii, au de-acum la rândul lor copiii lor şi la câtă iubire s-o găsi în sufletul acestora. La cum parcă întineresc când îi văd şi cum nu le-ar mai da drumul din braţe. La cum li se umezesc ochii când îşi plimbă degetele zbârcite pe netezimea obrajilor de copil. Ştiu sigur că şi aici îmi scapă ceva, că eu nu pot înţelege pe deplin iubirea asta aşa cum o simt ei, însă sunt recunoscătoare, şi-i mulţumesc universului că Iris are parte de ea.

Am fost la bunici acum vreo două sau trei săptămâni, la părinţii lui M. După zbenguială, Iris a dormit, acoperită de păturica cu care bunica îl învelea pe M, atunci când el era mititel (da, bunica a păstrat-o, la fel cum a păstrat şi linguriţa cu care îl hrănea, pe care acum o foloseşte Iris).

Zilele trecute, sora lui M a fost la rândul ei în vizită la bunici, de unde mi-a trimis poza de mai sus. După două sau trei săptămâni, bunicii tot nu s-au îndurat să ridice păturica de pe pat, ci păstrează aranjamentul fix aşa cum l-a lăsat Iris după ce s-a trezit. Aranjament pe care îl admiră în fiecare zi, iar şi iar.

Aşa că vă provoc, spuneţi-mi voi dacă ştiţi o declaraţie de dragoste mai frumoasă? Ştiţi? Aşa-i că nu?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.