Category: Diverse

Aveam de rezolvat o treabă cu un bilet de avion, așa că eram în agenția de turism, așteptându–mi răbdătoare rândul. În fața mea, o doamna cochetă, după ea, un domn. Ambii așteptau și ei să rezolve una  alta. Între timp, așa cum stă bine românilor, au intrat în vorbă.

– Mă tot cheamă și fiică–mea, acum și soră-mea, zicea doamna cochetă.
– Unde?
– În Anglia. Locuiesc amândouă acolo deja de ani de zile.
– Păi și de ce nu mergeți?
– Mă tot bâzâie. Îmi spun mereu că uite, ele sunt acolo, iar eu stau aici singurică.
– Așa…
– Da, ce să mai, au dreptate. Eu chiar stau singură aici.
– Atunci mai bine mergeți acolo și dumneavoastră.
– De asta am venit aici. Azi îmi cumpăr biletul. Nu plec decât la anul, dar îl cumpăr, și îi pot spune fiică–mii că merg la ea.
– Eh, foarte bine.
– Da, probabil. Însă nu-i deloc ușor să plec. Parcă mi-e și rușine să vă zic de ce n-am plecat până acum.
– Ei, haideți. De ce?
– Păi, știți,  eu am flori. Multe flori. Unele foarte speciale. Îmi vine greu să le las, să mă despart de ele cum ar veni.
– Haideți, doamna. Cât de speciale să fie?

Doamna se uită lung la el. Cu mândrie și hotărâre, îi răspunde:
– Foarte speciale. Unele rarități. Pentru mine, florile astea sunt totul.
– Duceți-le la o grădină botanică.
– M-am gândit și eu la asta. O să văd. Am vrut să le las vecinei mele, însă i-a născut fiica, acum e bunică și ea. Vă dați seama că numai de florile mele nu i-ar arde.
– Și n-ați plecat toți anii ăștia pentru flori?
– Da, domnule, de ce vă mirați așa?
Domnul ridică din umeri. Nu mai zice nimic.

– Am scos o floare pe casa scării. Vă zic, nu mai există educație, nu mai există omenie, nu mai există respect pentru natură și frumos. Dimineața următoare i-am găsit frunzele găurite cu țigara. Vă mărturisesc că am plâns. Chiar am plâns de ciudă.

A plecat doamna după ce a plătit biletul. A plecat și în urma ei a rămas o urmă de parfum. Iar eu am inspirat adânc, căci mirosea frumos a flori.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Stăm pe bancă și ne mâncăm înghețatele. Eu mi-am luat ceva cu ciocolată, Iris a ales una cu fructe de pădure. Cam asta alege de obicei. Gustul n-are a face, ceea ce contează pentru ea e culoarea. Așa că înghețata ei e ba roșie, ba mov, depinde doar în ce toane e. E unul din rarele momente în care Iris nu vorbește, fiind așa ocupată cu admiratul și linsul deliciului rece.

Îmi sprijin spatele de bancă și privesc în jur. Cred că e unul din lucrurile mele preferate. Să mă uit și să văd. Pentru că întotdeauna e ceva de văzut, chiar dacă la prima vedere ar părea că nu. Trebuie doar să fii dispus să privești.

În fața mea se plimbă un cuplu de pensionari. Ea are părul scurt și bănuiesc că și l-a făcut permanent de curând, probabil pentru vacanță. Părul ei arată ca o aură, ca o cască fragilă prin care trec lejer razele soarelui. Și l-a vopsit roșu, probabil tot pentru că urma să plece în concediu. Are buzele subțiri și date cu ruj roz. Se vede că e cochetă. Soțul merge la jumătate de pas în urma ei, cu mâinile la spate. Ea nu se uită în urmă, iar el nu îi spune ei să încetinească. Merg așa, ea în față, iar el urmând-o ușor.

Iris îmi cere să guste din înghețata mea, iar eu îi dau. Mușcă cu poftă o bucată considerabilă și-apoi râde.

Mai văd un copil care se joacă la fântâna arteziană. Se apleacă periculos către apă, iar mama, prevăzătoare, îl prinde de bretelele salopetei cu care e îmbrăcat. Copilul își bate palmele de luciul apei și râde în hohote printre stropii care-l înconjoară. Îi văd dinții mici, perfecți și albi. N-are nici o grijă în lume. Trăiește fix pentru aici și acum. Mă uit la el și zâmbesc, însă în sinea mea știu că îl invidiez.

Văd o femeie care se oprește la brutăria de peste drum. Scoate portofelul dintr-o sacoșă de plastic și plătește două franzele. Are o fustă cu flori și un batic legat neglijent pe frunte. Poartă șlapi cu șosete. Bagă pâinea în sacoșă și pleacă, târându-și picioarele plictisită. Vânzatoarea de la brutărie scoate capul pe geamul minuscul și se uită după ea. Apoi își scoate telefonul și pare ca nu mai vede nimic altceva.

Iris își linge ocupată degetele.

Un cuplu stă pe o bancă, la distanță mică de noi. Amândoi au în jur de 35 de ani. Par tare plictisiți, nici măcar nu vorbesc unul cu celălalt. S-or fi certat, mă gândesc. Și-or fi rostit cuvinte grele, cine știe. El stă cu nasul în telefon, iar ea își inspectează unghiile. Îi aruncă priviri furișe, dar el se face că n-o vede. Ea își drege glasul, însă degeaba. Își aranjează rochia peste genunchi apoi o netezește cu mâinile. El bagă telefonul în buzunar și privește în depărtare. Nu mi se pare că ar fi vreo chimie între ei, arătă ca un cuplu căsătorit și plictisit. Mă hotărăsc să nu mă mai uit la ei.

Numai bine, că Iris a început să turuie, semn că și-a terminat înghețata și a apucat să-și lingă și degetele. Vrea să mergem să vedem broaștele. Știu c-o să ajungem la marginea apei, eu o să i le arăt, iar ea o să supere că nu le vede. Poate o să și plângă. Și poate cineva, stând pe o bancă, o să ne privească din depărtare și o să ne vadă și pe noi. Într-un fel sau altul.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Au venit ai mei în vizită. Adică mama și tata pentru mine, bunica și bunicu pentru Iris. Nu vă mai zic cum pocnește pipota-n mine de mulțumire că suntem împreună, toți grămadă, mă gândesc că asta e de la sine înțeles.

Lucrez cu laptopul în brațe. Mă uit în dreapta și o zăresc pe mama la bucătărie. Toacă ceva, iar casa miroase a mâncare bună, făcută cu mâna ei. Tata e în curte, meșterește iar la ceva. Ba repară grătarul, ba rupe buruiana, își găsește mereu ceva de lucru când vine la noi, n-are stare.

Iris și verișoara ei aleargă într–una, se joacă de-a v-ați ascunselea. Una numără, cealaltă ascunde prințesele, apoi cea care a numărat trebuie să le găsească. Iris se încurcă mereu, ea ascunde și tot ea vrea să găsească jucăriile, dar verișoară–sa nu se supără deloc.

Mama îmi  dă să gust mâncare cu o lingură, vrea să-mi dau cu părerea dacă mai trebuie să pună sare sau nu. Îmi dă așa, ca la bebeluși. Fix așa cum îi mai dau și eu lui Iris câteodată.

Suntem așa, ca într-un cerc, remarc. Eu mă uit la mama ca la Sfântul Duh, iar Iris se uită tot așa la mine. Eu mă uit la mama pentru o privire aprobatoare, Iris se uită la mine la fel.

Vremea asta ploioasă nu place multora, însă pentru mine e perfectă. Nu-mi pare deloc rău că suntem închiși în casă și curte, aș sta așa, împreună cu ai mei până la marginea timpului. Să mă tot uit în dreapta și s-o văd pe mama, iar tata să–și facă de lucru în curte. Să mă uit pe geam cum îl mângâie pe Ozzy pe cap, fără ca el să știe că-l privesc. Să tot fie casa plină de râsete și joacă de copii. Ceea ce vă doresc și vouă! 🙂

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Pe cel alb l-ai purtat la ziua lui M. Când am fost cu toții să-l vedem zburând în avionul ăla mic. Atunci când ai împărțit cu Iris o înghețată. Când ne-am uitat împreună la Cenușăreasa și ai adormit cu capul pe umărul lui bunicu. Când am fost în vizită și ai făcut borș de pește. Când la plecare ne-ai condus și te-ai așezat în mașină, lângă Iris, pentru încă un pupic, că tare greu îți era să te desparți de ea. Baticul alb cu flori îl purtai atunci. Nu trebuie să–mi închid ochii că să-mi amintesc.

Te văd aievea, râzând. Și-mi amintesc mereu că mi-ai spus odată: “Să nu vă duceți la culcare supărați niciodată. Să nu vă spuneți vorbe grele înainte să dormiți“. Îți stătea foarte bine cu baticul ăsta alb cu flori. Acum îmi pare rău că nu ți-am zis. Probabil ai fi râs cu poftă  și apoi ți l-ai fi aranjat puțin pe cap.

Cu cel roșu te-am văzut de multe ori. Îi plăcea foarte tare și lui Iris. Bunica cu batic, așa spunea și încă mai zice așa când vorbește despre tine. Parcă știe și ea că ai așteptat-o ani de zile și că atunci cand a venit, ai iubit-o cu toată inima.

Baticul verde l-ai purtat la botezul lui Iris. Când o țineai în brațe și te uitai la ea ca la o icoană. Când ai adus cu tine plapuma pe care ai folosit-o cu M, când era si el bebeluș. O  voi păstra și eu, așa cum ai păstrat-o și tu. Și o voi da și eu mai departe, când o veni vremea.

Baticul maro l-ai purtat când adunai roșii cu Iris în grădină, când o luai pe sus dacă se speria de găini și rațe. Iar pe cel vernil îl purtai ultima dată când te-ai jucat cu ea, ultima dată când v-ați plimbat ținându–vă de mână.

Acum, baticul cel alb și baticul cel roșu sunt ale mele. Le-am vrut pentru mine. Le-am ales din toate baticele pe care le-ai purtat de-a lungul vremii. Tot timpul ăsta în care m-ai iubit ca pe al cincilea tău copil. Am scos baticele din rucsac și le-am lăsat la vedere, încă nu le-am pus în dulap. O să le port la iarnă, la gât, în loc de eșarfă. O să le port când o să bată aprig vântul, iar ele o să mă încălzească. Și cel alb, dar și cel roșu.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

De ceva vreme, am observat că sub acoperiș, undeva într-un colț, e o găurică în peretele exterior al casei. Asta n-ar fi o tragedie, lucrurile se repară, însă găurica respectivă e mânjită cu găinaț și niște vrăbiuțe gălăgioase își cam fac veacul pe-acolo. Ia să mă uit eu cu ceva mai multă atenție, că parcă ceva nu-i bine acolo, mi-am zis. Și m-am tot holbat la găurica aia, până am văzut o vrăbiuță intrând acolo. Șoc și groază, avem chiriași care nu plătesc chirie. Cum naiba or fi intrat acolo? Și cel mai important, cum le scoatem?

I-am spus lui M, m-am plâns, m-am tânguit, uite ce găurică e acolo, intră și ies vrăbiile fără să le pese că eu mă perpelesc aici, uite și peretele casei cum e tot murdar cu răhățel de vrăbiuță. Hai, măi M, hai mă băiatule, fă ceva și alungă zburătoarele alea de-acolo. Imagineza-ți ce mizerie o fi în găurica aia, cine știe ce ciugulesc ele acolo, cade casa peste noi, aoleu și vai de mine, fă ceva!

M a pus mâna streașină la ochi, s-a uitat și n-a zis nimic. Nimic, nici un sunet. Nici că rezolvă, dar nici că nu. Și pe principiul ăla, cum că pe bărbat nu trebuie să-l stresezi toată ziua spunându-i ce are de făcut, mi-am mușcat limba și n-am mai insistat.

Până când s-a umplut cu găinaț alb-verzui și trotuarul de sub găurică. Așa că ieri iar am început să jelesc: Repară, repară, repară, repară, repară odată! M iar a pus mâinile streașină la ochi și iar s-a uitat în sus la găurică. Vrăbiuța intra și ieșea, fără să se sinchisească de faptul că o muiere se agită tare, acolo jos. S-a uitat M la vrăbiuțe și apoi la mine, a coborât mâna de la ochi și-a zis calm:
– Au pui acolo. Din cauza asta nu am reparat. Dacă repar gaura, puii mor. Ai răbdare să învețe să zboare și rezolv, bine?

Am pus și eu mâna streașină la ochi și iar m-am uitat la dunga cu răhățel de pe perete. Vrăbiuța ciripea și zbura nestingherită de colo-colo. Am oftat, m-am uitat la M și-am zis:
– Bine.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

V-aș putea scrie despre multe lucruri acum. Aș putea așterne rând după rând, aș putea să aberez despre chestii diverse, ca și cum totul ar fi în regulă. În realitate, nu este. Adevărul este că ne străduim să ne ridicăm din paturi în fiecare dimineață. Adevărul e că eu ar trebui să fiu mai puternică decât sunt, că umărul meu ar trebui să fie drept pentru M, care are atât de multă nevoie de suport. Însă umărul mi-e slab și cocoșat, fără vlagă.

Ieri, la cumpărături, în timp ce M căuta ceva în altă parte a magazinului, Iris m-a întrebat îngrijorată:
– Unde e tata? A murit?

Inima mi-a luat-o la galop, mi-o simțeam bubuind bezmetică în piept și m-am apucat bine cu mâinile de cărucior, căci genunchii nu mă mai țineau. Aș fi vrut să mă pot ascunde printre rafturi și să plâng în hohote. Să plâng râuri și fluvii și oceane. În schimb, m-am uitat la ea și i-am spus:
– Nu puiule, tata e acolo, se întoarce într-o clipă.

Așa că n-o să scriu deocamdată despre alte lucruri, n-o să vă povestesc despre nimicuri și chestii diverse, n-o să mă prefac. O să las durerea asta să–și facă treaba și gata. N-o să mă mai împotrivesc.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook