Category: Diverse

• Mama, vreau să port rochița aia.
• Care rochiță?
• Aia cu buline.
• Nu cred că știu fix care are buline.
• Aia de la bunica. Acum ea a murit.
• …..
• Mai știi când mi-a luat bunica rochița?
• Îmi amintesc, Irisule, da.
• M-am bucurat foarte tare.
• Da, știu.
• Și era lungă, lungă, lungă până la pământ.
• Știa bunica ce-ți place ție.
• Da. Și bunica era veselă când mi-a luat rochița aia cu buline.
• Râdea, îmi amintesc bine și eu. Și tu te învârteai în rochia ta nouă, iar ea te sorbea din priviri.
• Mă duc să caut rochița. O să se bucure bunica din cer?
• Cu siguranță puiule. O să te învârti din nou și ea iar o să râdă. De data asta, din cer.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Descurajare. Revoltă. Furie. Lacrimi. Scârbă. Toate-mi umflă pieptul și ochii, zilele astea, când drepturile de liberă exprimare sunt gazate și inundate deopotrivă. Mă dezgustă că pentru un loc de muncă respectabil, trebuie să prezint un cazier fără pată, în timp ce la cârma țării stau fără rușine penali. Simt multe. Însă refuz să simt neputință. Refuz să mă descotorosesc de țara mea.

Nu-s declarații siropoase astea pe care le fac eu aici. Pur și simplu, în România mea nu există doar penali, hoți, curve, maneliști și scandalagii. Sunt mulți din–ăștia, dar nu doar din ei e formată țara mea. Mă dor urechile și sufletul când aud tineri  care declara că nu vor să mai aibă nimic de-a face cu țara asta. Eu cred că lucrurile se pot schimba, chiar cred asta. Însă e nevoie ca noi, restul, să ne implicăm. Puțin sau mult, fiecare cât și cum poate. Pentru că schimbările încep cu lucrurile mici.

Cu mersul la vot.
Cu aruncatul mizeriei la gunoi, nu pe stradă.
Cu “bună ziua“, “mulțumesc“, “te rog”, “cu plăcere“.
Cu respect pentru semenii tăi.
Cu respectarea legii.
Atunci când nu dai și nu primești șpagă.
Atunci când nu doar te plângi, ci încerci să schimbi ceva.
Atunci când dai zăpada din fața casei sau a blocului.
Cu respectarea opiniei celui de lângă tine, chiar dacă nu ești de acord cu ea.
Când îți respecți bătrânii.
Când donezi sânge.
Când treci strada doar pe trecerea de pietoni.
Când reciclezi.
Când nu intri cu mașina pe plajă.
Când nu rupi florile.
Când faci muncă voluntară.
Când ajuți, fără să aștepți ceva în schimb.
Când în autobuz, cedezi locul tău unei gravide.
Când nu parchezi în locul persoanelor cu dizabilități.
Când nu te bagi în față, la orice coadă ai aștepta.
Când nu-ți bați copilul.
Când donezi.
Când ești civilizat în trafic.
Când nu dai muzică la maxim în toiul nopții, pentru că–ți pasă de vecini.
Când fumezi doar în locurile în care fumatul e permis.
Când nu scuipi coji de semințe pe unde-apuci.
Când la serviciu îți faci treaba pentru care ai fost angajat.
Când îți plătești impozitele.
Când din scaunul tău de funcționar public, nu-l umilești pe cetățean.
Când nu faci grătar în loc interzis.
Când nu construiești fără autorizație.
Când în trafic respecți motociclistii și bicicliștii.
Când nu faci petrecere de nuntă între blocuri.

Iar lista asta e deschisă la completări, dacă vreți, pentru că-s mult mai multe lucruri mici pe care le putem noi face, întru schimbare. Sunt conștientă că e un proces lung, de durata, însă al naibii să fiu dacă o să zic sau o să cred vreodată că nu se poate. Eu nu simt neputință. Nu cred că România e o cauză pierdută, pentru că aici încă sunt atât de mulți oameni faini. Și nu-s doar în bula mea, îi văd peste tot. La un moment dat, oamenii ăștia care schimbă lucruri mici în bulele lor, vor deveni majoritatea. Nu știu când, nu știu nici dacă eu o să mai trăiesc atunci, însă cred cu tărie în asta. În schimbare, în pus umărul ca ea să se întâmple.

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

 

În fiecare dimineață, bunica așteaptă răbdătoare să se trezească Iris. Nici nu-i greu să–și dea seama că nepoată–sa s-a trezit, pentru că aceasta începe să trăncăne încă din-ainte să deschidă ochii.

Își bagă nasul mic în moliciunea gâtului meu și stă acolo doar puțin, atât cât să mă topească pe mine de drag. Apoi vorbește. Despre prințese, sirene, rochii, verișoare, bestii, despre parcuri și jucării. Vorbește mult și tare. Eu stau întinsă lângă ea și mai mormăi câte un “aha“, sau câte un “îhî“, căci nu mă simt încă suficient de trează pentru conversație.

La ușa dormitorului se aude un ciocănit. Iris zâmbește larg și–mi șoptește complice:
– Vine bunica. Să dormim repede.
Ne băgăm împreună repede sub plapumă și închidem ochii. Bunica intră tiptil în cameră și se minunează cu voce tare:

– Vaaaai, ce frumos dorm fetele astea. Am auzit-o pe Iris vorbind, dar cred că doar mi s-a părut. Ia uite, zâmbește în somn. Ca un îngeraș. Ba scoate și limba. Și-mi arată toți dinții. Tare interesant doarme fata asta.

Iris nu se mai poate abține, începe să râdă și deschide ochii. Iar bunica, și ea cu gura până la urechi, începe s-o gâdile și-i spune:
– Te-am prins. Iar te-am prins.

Uite-așa arată diminețile noastre. Cu trei generații râzând împreună, într-o camera mică, la parter.

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Trebuie să vă spun că treaba asta cu avut bunicii aproape, îmi place tot mai tare. Da, încă suntem la Ciuc, la ai mei  și probabil că vom sta aici mai toată luna august. Nu ne vedem de multe ori pe an, având în vedere distanța care se așterne între noi, însă atunci când o facem, stăm împreună cât de mult timp putem. Pentru mine nimic nu e mai prețios decât timpul ăsta.

Iris are întotdeauna nevoie cel puțin de câteva zile ca să reînoade relația cu bunicii ei, dar după ce legătura se restabilește, e kind of magic. Se joacă cu ei, se plimbă împreună, bunicul îi repară jucăriile și îi spune povești,  iar bunică–sa îi cântă la muzicuță și o promovează ajutor în bucătărie. Nu vă speriați, că nu m-apucă iar smirocăiala pe blog, promit. 🙂

Însă trebuia să împărtășesc cu voi că în vizita asta, pentru prima dată de când sunt mamă, am descoperit un nou soi de libertate. Aham, libertatea aia pe care ți-o dau bunicii. Da, exact aia. Când lași copilul cu ei și  apoi pleci pur și simplu. Unde vrei tu poți să te duci. La cumpărături, să treci din magazin în magazin,  să–ți petreci astfel ore întregi. Nici măcar nu trebuie să cumperi ceva, poți doar să te plimbi nestingherită. Fără să–ți ceară nimeni balonul ăla cu Elsa, ba nuuuuuu, ăla cu albinaaaa, fără să vrea altcineva să urce și să coboare scările din magazin de nșpe ori, fără nici măcar o singură picătură de dramă.

Sau poți să bei o cafea. Da, s-o bei de-a dreptul, de la prima sorbitură până la ultima, cât încă e caldă. Cu o prietenă, cu mai multe, sau chiar singură.
Sau poți să stai pe bancă în parc și să te uiți la oameni sau la copaci. Sau  să stai acolo cu ochii închiși. Să ne înțelegem, într-un parc adevărat zic, nu într-unul pentru copii.

Sau poți să petreci o seară cu sora ta la un concert. Sau chiar două seri, parol.

Mda, căci fix asta am făcut eu. Pentru prima dată în viața ei, Iris n-a adormit cu mamă–sa. Și are mintenaș patru ani, așadar aș îndrăzni să afirm că am lălăit-o destul.

Până acum, orice încercare de a o lăsa să adoarmă cu altcineva, a fost întâmpinată de Iris cu proteste foarte vehemente. Iar pe mine nu m-a lăsat niciodată inima s-o văd așa plânsă și tristă (mda, I’m easy to fool, I’ll admit that). Am încercat, însă am simțit că am abandonat-o și m-a cocoșat vinovăția, așa că am renunțat. Până acum.

Concertele pe care voiam să le văd erau programate târziu, urmau să fie zgomotoase și pe lângă asta, voiam neapărat să merg fără Iris. Pentru că om sunt și eu. Voiam pur și simplu să nu-mi împart timpul între privit la scenă și supravegheat copilul. Așa că am anunțat-o pe Iris că în următoarele două seri va adormi cu bunica. La rândul ei, simpatica blonduță m-a înștiințat că o să plângă.

– Foarte tare o să plâng.
– Știu, Irisule. Însă apoi o să te liniștești și te vei opri din plâns.
– Ba nu, o să plâng toată viața mea dacă pleci și mă lași să adorm cu bunica.
– Îmi pare rău, însă așa cum tu ai nevoie să mergi în parc, la fel am și eu nevoie uneori să ies.
– Merg și eu cu tine.
– Unde merg eu nu e un loc potrivit pentru copii, așa că îmi pare rău (not!) dar nu te pot lua cu mine.
– O să fiu tristă și n-o să adorm. O să stau cu ochii deschiși toată noaptea.
– Hmmm, în regulă, dacă tu crezi că n-or să te usture ochii dimineață, n-ai decât.
– O să mă foiesc și o s-o deranjez pe bunica.
– Sunt destul de sigură că bunica n-o să se lase deranjată de atâta lucru. Bunica abia așteaptă ocazia asta.
– De ce?
– Pentru că e foarte special să doarmă cu tine.
– De ce?
– Pentru că te iubește foarte tare.
– Și eu o iubesc, dar nu vreau să adorm cu ea.
– Of, și eu care credeam că mă pot baza pe tine s-o adormi pe bunica.
– Ea nu poate singură?
– Ei, asta-i bună. Sigur că nu poate.
– Și dacă îi spun o poveste o să poată?
– Da, o să-i fie mai ușor. Și dacă-i dai și un pupic de noapte bună, atunci o să doarmă dusă toată noaptea.
– O s-o adorm și eu o să stau cu ochii deschiși toată noaptea.
– În regulă, atunci am stabilit, tu ești responsabilă cu adormitul bunicii în seara asta. Mă pot baza pe tine, da?
– Da.

Uite-așa am plecat eu  și am lăsat copilul să adoarmă cu altcineva, pentru prima dată în viața mea de mamă. Și noutatea nu stă doar în asta, ci și în faptul că nu m-am simțit deloc vinovată. Din contră, am apreciat fiecare minut în care am fost iar “eu”, aia care cântă și sare în sus la concerte. Am văzut Robin and the Backstabbers și Cargo în prima seară, iar în cea de-a doua am fost la un festival de ritm. Și ghiciți ce? În a doua seară Iris m-a condus personal la ușă, n-a plâns nici măcar o lacrimă și a adormit în 15 minute.

Cu ocazia mai sus amintită, și eu, dar și Iris am învățat chestii noi. Că nu-i chiar capăt de țară dacă adorme cu altcineva și că Simona “aia” e încă acolo, în mine. Credeam c-am pierdut-o undeva pe drum, însă ea e tot la locul ei, mă așteaptă răbdătoare, ba îmi mai face și cu ochiul câteodată. Well, hello there, it‘s nice to see you again! 😀

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

 

 

 

 

Mărturisesc că treaba asta cu parințeala unui copil de aproape patru ani, devine din ce în ce mai dificilă. Pentru că Iris e în faza de testat limite la maxim, în perioada lui “nu vreau” (un deliciu, vă zic), și în perioada în care insistă să–și impună voința ei și doar a ei. In perioada asta, Iris  funcționează cumva după principiul: dacă văd un obiect care-mi place, pun mâna pe el și înseamnă că e al meu; iar dacă vrea cineva să mi-l ia, țip și fac exact ca trenul (tot un deliciu, credeți–mă).

Eu nu sunt cea mai răbdătoare sau indulgentă persoană și nici nu am cea mai lăudabilă capacitate de a-mi păstra calmul. Plus că tot mai des mă găsesc în situații pe care nu mai știu cum să le gestionez. Iar dacă citiți blogul ăsta gândindu–vă că eu știu ce să fac în orice situație, că va pot da anumite soluții, atunci nu vă aflați unde trebuie. Adevărul e că de multe ori orbecăi. Cam cum fac zilele astea.

Din cauza perioadei ăsteia (care sper să fie doar o fază) simt că sunt o bombă cu ceas. Mă supăr, țip, îmi vine să dau cu pumnii și picioarele în pereți (n-o fac, dar tare–mi vine). Nu-s deloc mândră de mine, pentru că, după ce mă supăr, îmi reamintesc imediat că Iris are încă mai puțin de patru ani, că nu-și poate gestiona emoțiile, că e greu să și le exprime în cuvinte și că-i vine mai la îndemână să urle pur și simplu. Că-i datorez răbdare și că trebuie doar să aștept să mai crească, că anumite abilități se dezvoltă doar cu timpul. Știu foarte bine teoria, o mănânc pe pâine, atât de mult am citit despre asta. Însă asta nu însemna că practica îmi vine mănușă.

Și uite-așa ajung de multe ori să trăiesc cu vină în spinare și să mă simt cea mai rea mamă din lume.  Ajung în punctul în care nu-mi mai place deloc de mine. Când simt că Iris ar merita o mamă mai bună, mai răbdătoare, mai calmă și mai eficientă în a găsi soluții la situații complicate. Iar eu nu știu cum să fiu mama aia. Și îmi dau seama că sentimentele astea mă încearcă de multă vreme. Că undeva pe drum mi-am pierdut încrederea în mine. Că trăiesc într-o îngrijorare permanentă, care mă macină încet dar sigur. Mă îngrijorez pentru tot ce e în jur, chiar și pentru lucruri fără importantă, ipotetice chiar.

Iar pentru toate astea, în mod chiar ironic, tot eu port vina. Pentru că am pus o presiune fantastică pe mine. Să fiu o mamă bună, să fiu o mamă prezentă, să o hrănesc pe Iris doar cu mâncare gătită cu mâinile mele, să o feresc de boli, să mă joc mult cu ea, să-i citesc, să-i adun amintiri, să, să…. să fac eu tot, mereu.

E o presiune uriașă să fii mama în zilele astea. E foarte ușor să simți că nu ții pasul cu celelalte mame, să crezi că toată lumea face mai bine decât tine, să te gândești că ti-ai “stricat” copilul, să te simți incapabilă.

Dacă ai intrat în cercul asta vicios și tu, dacă crezi că nimic din ce faci tu nu contează, te sfătuiesc să ieși imediat din el. Pentru că e al naibii de periculos să stai acolo.

Mi-e teamă că parte din presiunea pe care o pun eu singură pe mine, vine din faptul că în societate e acceptabil să te prezinți doar cu un copil cuminte și ascultător. Dacă mă prezint în lume cu un astfel de copil, societatea o să–mi confirme faptul că sunt o mamă bună. Că I did good. Iar faptul că societatea ar aproba modul în care mi-am educat eu copilul, m-ar face și pe mine să mă simt o mamă mai bună.

Copilul meu nu e unul cuminte, în sensul tradițional al cuvântului. Nu cuminte în felul în care societatea se așteaptă ca el să fie. Copilul meu e gălăgios și expansiv, aleargă și țopăie, nu e empatic fix când mi-ar conveni mie, țipă și se exprimă în cel mai autentic mod posibil. Iar eu am înțeles că de multe ori lucrurile astea mă deranjează doar pentru că mă pun pe mine într-o lumina proastă. Faptul că el nu e cuminte, reflects bad on me. Îmi știrbește din imaginea de mamă bună. E o tâmpenie, știu. Și e atât de nedrept față de Iris, dar și față de mine.

Așa că zic: fuck all this! La naiba cu toată presiunea asta! Cea pe care mi-o aplic singură și cea venită din exterior. Vreau să mă las și să fiu lăsată să greșesc! Doar așa o să-mi pot lăsa și copilul să greșească, fără să simt că am eșuat ca mamă.

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

L-am văzut în raft, cum stătea acolo mic și gingaș, cu frunzele tremurându-i pe măsură ce oamenii treceau grăbiți pe lângă el. Ghiveciul  așezat într-o margine, stătea aproape să cadă de pe raft. N-am rezistat și m-am dus lângă el, să-l potrivesc ușor. I-am mirosit apoi frunzele, însă nu aveau deloc aromă de lămâie, așa cum mă așteptasem.

Eh, ce-mi trebuie mie un lămâi, m-am gândit. Ar fi o cheltuială neplanuită, plus că probabil inutilă. Aș uita să-l ud, bietul lămâi s-ar ofili înainte să ajungă la adolescență. Pa, lamâiule! Dar el stătea acolo mititel și cu frunzele vibrând, lângă intrarea în magazin, fără să-mi zică nimic.

Mi-am făcut cumpărăturile, alegând morcovi și mere, în timp ce Iris îmi arăta castroane și cărți printre rafturi, însă gândul îmi tot fugea la planta mică de la intrare. Hai măi, ce naiba, chiar n-aș fi în stare să am eu grijă de o amărâtă de plantă? Așa că am luat ghiveciul, l-am pus în cărucior și aș putea jura că frunzele i-au foșnit mai tare când l-am atins.

Acasă, l-am pus la loc de seamă, pe pervazul geamului de la bucătărie, unde e multă lumină. Dimineața avea parte din plin de soare, iar după–amiaza stătea de vorbă cu floarea roșie plantată de Iris la grădiniță. Am udat lămâiul cu sfințenie, pipăind mereu pământul de la baza tupinei fragile, cât să mă asigur că e suficient de umed. În scurt timp, lămâiul mi-a dăruit frunze noi, drept mulțumire. Am fost tare mândră de mine, i-am zâmbit și l-am așezat și mai bine la geam.

Apoi, într-o zi, pe neașteptate, frunzele mari ale lamaiului au început să se usuce. S-au întristat și îngălbenit ușor pe margini, apoi au căzut. Am început să mă îngrijorez doar când și frunzele mici,  abia răsărite, s-au uscat. Am mutat repede planta de la geam, într-un loc în care să fie ferită de lumina directă, apoi am încercat să o ud mai rar. I-am afânat pământul, însă lămâiul nu-și revenea orice aș fi încercat. M-am supărat că nu mi-am ascultat intuiția care-mi zisese să nu cumpăr ghiveciul din magazin. Dacă aș fi lăsat planta acolo, probabil nu s-ar fi uscat.

De-acum mai avea doar câteva frunze, nu mai   fremăta, nu-i mai vibra nimic. Într-o ultimă încercare de a salva lămâiul, l-am scos afară, în curte. L-am pus pe masa la care îmi beau uneori cafeaua, cea la care se joacă Iris în timpul zilei, la umbră. M-am consolat că am făcut tot ce am putut pentru el și l-am lăsat în pace, udându-l când îmi aminteam.

Apoi, într-o seară, am rămas în curte puțin, când toată lumea dormea deja. Mi-am desfăcut o bere, l-am pus pe John Mayer să–mi cânte ceva și l-am dezmierdat cu drag pe Ozzy. Am stat cu ochii la stele și cu muzica în urechi, în răcoarea serii, singură, o vreme. Îmi place să stau așa uneori, la finalul zilei. Iar apoi, cu colțul ochiului, l-am văzut. Lămâiul era tot acolo, pe masă. Tulpina îi era tot subțire, frunzele rămase se uscau în continuare. Arăta jalnic, fără speranța. I-am șters de praf frunzele rămase, cu grijă. Mă întrista tare lămâiul asta, îmi părea tare rău că se uscase sub grija mea. Așa că i-am spus. I-am zis că-mi pare rău, că n-am știut cum să-l ajut și nici de ce suferea așa rău, încât să se ofilească de tot.

I-am vorbit cum îi vorbesc lui Iris atunci când își juleste câte un genunchi și plânge cu jale. Dacă lămâiul ar fi avut urechi, i-aș fi șoptit acolo cuvinte de alinare. Dar n-avea, așa că le-am vorbit tulpinii și frunzelor rămase. Că doar nu era nimeni lângă mine să mă audă cum vorbesc ca tembela, cu un ghiveci.

Știu că ce urmează să vă zic  e nițel previzibil, însă acum câteva zile, când i-am aruncat încă o privire, lămâiul meu înviase. Avea multe frunze noi, mici și proaspete, colorate într-un verde superb. Acum, eu nu vă zic că vorbele mele au vindecat planta, poate că a fost John Mayer, sau poate că doar avea nevoie să stea afară, la umbră. Cert e că acum, pe masă, în curtea mea, stă un lămâi mic, ale cărui frunze freamătă la orice adiere mai puternică a vântului. Iar asta-i suficient să mă facă să zâmbesc.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

 

 

 

Am început blogul asta fix pentru că o luăm razna cu rutina din perioada respectivă. Culcam copilul, hrăneam copilul, ștergeam  la fund copilul, spălam copilul, duceam  copilul în parc, țineam în brațe copilul, îi citeam, mă jucam cu el, îl învățam diverse lucruri noi, etc.

Simțeam că dacă nu fac și altceva, o să–mi pocnească tărtăcuța. Așa că mi-am făcut blog. Mă bătea gândul de ceva vreme, însă soră–mea mi-a dat brânca hotărâtoare când mi-a zis: “Eu aș citi chestii scrise de tine, că scrii fain”. Mda, a fost drăguță foc, însă e soră-mea, ce altceva ar fi putut să-mi spună, nu?

M-am apucat să scriu, cu degetele tremurându-mi pe tastatură, apoi am publicat primul articol. Apoi încă unul, și încă unul. Pas cu pas, cuvânt după cuvânt, am adunat aici o gașcă de aproape 5000 de suflete. Nu știu ce înseamnă pentru alții cifra asta, însă pentru mine e enorm. E foarte mult. E de-a dreptul incredibil că atâția oameni au citit măcar o dată ceva scris de mine și că apoi au hotărât că ar mai vrea să citească și altădată. E o surpriză neașteptată că atâtea mame au fost interesate de-a lungul timpului să citească despre ce fel de părinte sunt eu, despre cum arată viața mea de mamă.

Toate astea m-au ajutat să am mai multă încredere în mine și să mai scriu, iar pentru asta vă sunt veșnic recunoscătoare. Mi–ați mărturisit uneori că ce scriu eu vă atinge, că uneori vă pune pe gânduri sau că vă face să plângeți. Vreau să știți că nu există compliment mai frumos! Am pus bucățele din mine, uneori, în scris, însă la fel de adevărat este că am și primit mult în schimb, de la voi.

Apoi, blogul ăsta este chiar dosarul meu de când sunt mamă. Aici adun fițuici și pagini întregi despre ce ni se întâmplă. Pentru noi și pentru Iris. Nu-i nici un înțeles acuns pe-aici, blogul meu nu se vrea a fi nici educativ, nici de parenting, nici vreunul care să vă dea sfaturi prețioase. Blogul asta e ca o ancoră pentru mine. Nu permite valurilor să mă ia. Mă ajută când mi-e greu, e ca o prietenă care mă ascultă răbdătoare atunci când mă plâng. Adică mă pot baza pe el.

Așa că vă invit aici, la mine acasă, de câte ori credeți că aveți nevoie. Mă găsiți aici, la doar un monitor distanță. Lăsați–mi o vorbă când și dacă vreți, eu vă voi răspunde negreșit, ca și până acum.

La mulți ani, Dosar de Mamă! 🙂

 

E multă descurajare în jur, zilele astea. Aerul e greu de respirat și el. Mulți trăim cu frica-n sân, cu frica de viitor, cu teamă pentru ce ne mai așteaptă. Aproape toți prietenii mei sunt plecați din țară. Au ales calea străinătății. Din motive lesne de înțeles.  Unii dintre ei își doresc să se întoarcă aici cândva. Alții deloc și niciodată.

Pe toți îi înțeleg. Că doar tot aerul asta greu de-aici îl respir și eu.  Tot frica asta o simt și eu,  pentru mine și ai mei, pentru copila asta a noastră. Să rămâi acum în țară e un soi de inconștiență. Sau de curaj dus la extrem. Sau de prostie maximă. Sau de încăpățânare. Iar eu cred că am câte puțin din toate.

Recunosc că gândul plecării e încolțit în mintea mea de mult, însă îl tot reprim, sperând că n-o să fie nevoie să-l văd înflorind și făcând fructe. Eu fac parte din categoria celor care ar vrea să rămână. Să pună mâna și să ajute. Să schimbe ceva.

Eu cred că fiecare dintre noi poate schimba ceva în bine. Chiar dacă doar în bula lui, fiecare om poate contribui într-un fel sau altul. Trebuie însă doar ca omul să fie dispus să dea ceva de la el, fără să aștepte musai ceva în schimb. Uneori nici nu e nevoie de mult. Schimbarea începe cu fiecare dintre noi.

Nu neg că e posibil ca lumea asta a mea, bula mea formată în mare parte din baloane de săpun, n-o să se spargă urât în capul meu la un moment dat. Cine știe? Însă refuz ca singurele mele opțiuni să fie astea două. Să plec sau să trăiesc cu frică.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook