Aveam de rezolvat o treabă cu un bilet de avion, așa că eram în agenția de turism, așteptându–mi răbdătoare rândul. În fața mea, o doamna cochetă, după ea, un domn. Ambii așteptau și ei să rezolve una  alta. Între timp, așa cum stă bine românilor, au intrat în vorbă.

– Mă tot cheamă și fiică–mea, acum și soră-mea, zicea doamna cochetă.
– Unde?
– În Anglia. Locuiesc amândouă acolo deja de ani de zile.
– Păi și de ce nu mergeți?
– Mă tot bâzâie. Îmi spun mereu că uite, ele sunt acolo, iar eu stau aici singurică.
– Așa…
– Da, ce să mai, au dreptate. Eu chiar stau singură aici.
– Atunci mai bine mergeți acolo și dumneavoastră.
– De asta am venit aici. Azi îmi cumpăr biletul. Nu plec decât la anul, dar îl cumpăr, și îi pot spune fiică–mii că merg la ea.
– Eh, foarte bine.
– Da, probabil. Însă nu-i deloc ușor să plec. Parcă mi-e și rușine să vă zic de ce n-am plecat până acum.
– Ei, haideți. De ce?
– Păi, știți,  eu am flori. Multe flori. Unele foarte speciale. Îmi vine greu să le las, să mă despart de ele cum ar veni.
– Haideți, doamna. Cât de speciale să fie?

Doamna se uită lung la el. Cu mândrie și hotărâre, îi răspunde:
– Foarte speciale. Unele rarități. Pentru mine, florile astea sunt totul.
– Duceți-le la o grădină botanică.
– M-am gândit și eu la asta. O să văd. Am vrut să le las vecinei mele, însă i-a născut fiica, acum e bunică și ea. Vă dați seama că numai de florile mele nu i-ar arde.
– Și n-ați plecat toți anii ăștia pentru flori?
– Da, domnule, de ce vă mirați așa?
Domnul ridică din umeri. Nu mai zice nimic.

– Am scos o floare pe casa scării. Vă zic, nu mai există educație, nu mai există omenie, nu mai există respect pentru natură și frumos. Dimineața următoare i-am găsit frunzele găurite cu țigara. Vă mărturisesc că am plâns. Chiar am plâns de ciudă.

A plecat doamna după ce a plătit biletul. A plecat și în urma ei a rămas o urmă de parfum. Iar eu am inspirat adânc, căci mirosea frumos a flori.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook