Înainte să înceapă Iris grădinița, am avut emoții. Şi frici. Multe emoții și multe frici. Mi-a fost teamă că n-o să se adapteze, că o să plângă foarte mult și că o să se îmbolnăvească des. Fusesem lipite una de cealaltă timp de trei ani, zi după zi, noapte după noapte. Nu fusesem separate pentru mai mult de câteva ore, niciodată atât de multe câte trebuia să stea acum la grădiniță.
Și acum, deodată, urma să o duc într-un loc nou și s-o las în grija unor necunoscute. Asta! Asta a fost cea mai mare îngrijorare a mea. Aveam tone de gânduri în cap, alimentate de știrile îngrozitoare de la tv, unde vedeam educatoare inumane, care răneau fizic și emoțional copiii unor mame ca mine și ca tine. Mă perpeleam la gândul ăsta. Mă durea stomacul de grijă.
Dacă nimerește vreo educatoare nebună, mă întrebam? Dacă își pierde careva răbdarea cu Iris și-o bruschează? Dacă or să țipe la ea? Sau mai rău, dacă or s-o lovească și o să-i spună lucruri nepotrivite? Dacă? Dacă?
Atunci când am aflat numele celor care urmau să-i fie educatoare lui Iris, le-am căutat pe google și pe facebook, încercând să aflu cât mai multe despre ele, apoi am tot pus întrebări în stânga și-n dreapta, mamelor care avuseseră copiii la aceeași grădiniță. Mă transformasem într-un adevărat detectiv, iar M făcea deja mișto de mine din cauza asta. Va spun toate astea ca sa intelegeti cam cat de ingrijorata eram. 🙂
Acum îmi dau seama că exageram și că aveam probabil anxietate de separare incontrolabilă, însă atunci îngrijorarea mea era reală și apăsătoare.
Iris merge la o grădiniță de stat, fără fonfleuri, fără milioane de jucării și cursuri opționale. Însă nici măcar o clipă nu m-au interesat aspectele astea. Nici dacă mănâncă tot din farfurie nu mă interesează, nici dacă a dormit două ore sau nu. Tot ce mi-am dorit de la grădiniță a fost ca Iris să aibă șansa să socializeze, să se joace cât mai mult cu copii de vârsta ei, să–și găsească locul în grup, să lege prietenii și să aibă noroc de educatoare drăguțe și empatice.
Acesta nu este un articol în care mă plâng. Nu, din contră, acesta este un articol în care vreau să îmi exprim recunoștința că Iris chiar a avut noroc de două educatoare drăguțe și empatice.
În învățământ nu se câștigă prea mult, știm cu toții asta. Condițiile lasă de dorit, iar ministerul nu asigură nici măcar rechizitele necesare. Responsabilitatea în schimb este enormă. La grădiniță vin mame care își lasă copiii în mâinile educatoarelor. Cu teamă și cu inima îndoită la început. Copiii plâng cu lacrimi limpezi ca roua de dimineață și se agață disperați de gâturile mamelor, în primele săptămâni sau chiar luni de zile.
Nu e ușor să–ți lași copilul, când urlă cu fața contorsionată. Când strigă după tine cu un glas pe care nu l-ai mai auzit niciodată până atunci. Dar ești nevoită s-o faci și pleci de-acolo cu inima plină de remușcări și vină.
E greu pentru mame, e foarte greu și pentru copii. Dar sunt destul de sigură că nu e deloc ușor nici pentru educatoare. Ele rămân acolo cu toți copiii care plâng. Câte douăzeci de copii, uneori chiar mai mulți. Îi iau în brațe și îi liniștesc pe toți. Sunt nevoite să se adapteze la personalitatea fiecăruia, iar asta trebuie să recunoașteți că nu e lucru mic.
Am încercat de multe ori să înțeleg cum e și pentru ele. Nu ușor, cu siguranță.
Dar eu cred că au una din cele mai importante slujbe din lume. Sunt primii oameni pe mâna cărora ne dăm copiii. Educatoarele sunt persoanele către care copiii fac transferul afecțiunii lor, atunci când noi nu suntem acolo. Ele au în mâini șansade a educa, a se juca și a iubi generații întregi de copii. Unii veseli, alții isteți, unii frumoși, alții morocănoși, unii pupăcioși, alții mofturosi, zeci și sute de copii diferiți.
Iar eu vreau să le mulțumesc! Pentru că au dat dovadă de răbdare și că prin felul în care au ales să se poarte cu Iris și deopotrivă cu ceilalți copii, mi-au calmat anxietatea și mi-au redat încrederea, că poate în sistemul românesc nu e chiar totul pierdut. Că încă mai sunt educatoare care nu uită că lucrează cu oameni, chiar dacă-s doar în miniatură, că ei merită să fie tratați cu exact același respect pe care-l oferim și celor mari.
Vă mulțumesc că v-ați așezat la nivelul ei, când a fost nevoie să-i explicați ceva!
Vă mulțumesc că ne ajutați pe noi părinții să ne creștem copiii!
Vă mulțumesc că v-ați jucat cu Iris și că i-ați citit povești!
Vă mulțumesc că nu ați certat-o când a făcut pipi pe ea, ci ați ales să reacționați cu naturalețe!
Vă mulțumesc pentru zilele în care vă găsesc așezate pe covor lângă copii, pierduți cu toții în jocuri sau cântecele!
Vă mulțumesc că nu țipați!
Vă mulțumesc că i-ați ajutat și îndrumat pe copii atunci când au avut conflicte!
Vă mulțumesc că i-ați lăsat pe ei să țipe și să chiuie, deși îmi imaginez câte aspirine ați luat de-a lungul vremii!
Vă mulțumesc în gând de fiecare dacă când Iris spune acasă : “doamnele mele sunt foarte drăguțe“!
Vă mulțumesc că ați depus efortul de a-mi cunoaște copilul!
Vă mulțumesc pentru fiecare mângâiere și zâmbet adresate copilei mele!
Primul an de grădiniță e aproape de final, grupa mică aproape că s-a dus, dar dumneavoastră veți rămâne primele ei educatoare. Va mulțumim pentru anul ăsta frumos în care și noi am învățat lucruri noi despre copilul nostru. Va mulțumim pentru că ați pus suflet în fiecare zi!
Iar pe voi, dragile mele cititoare, vă îndemn să va uitați cu drag la oamenii buni din viața copiilor voștri, fie ei educatori, învățători sau profesori și mulțumiți-le fără rușine. Oamenii buni merită să știe că sunt apreciați. Că sunt văzuți. Atâta timp cât încă mai sunt oameni buni în învățământ, spuneți-le și voi împreună cu mine: Mulțumesc!
Dosar de Mamă e și pe Facebook
