Shitmom

1 (102)

– Mama, fac pișu.
Mă uit la ceas cu ochii mijiți. Arată ora 05:30. Mă ridic cu greu și mă frec la ochi. Iris e zâmbitoare și proaspătă ca o panseluță. O duc la baie și vorbește într–una. E prima noapte din ultimele când dorm cât de cât decent, fără s-o port pe Iris în brațe. Mi se închid ochii de oboseală, aș vrea să mai dorm. Ne întindem în pat și ea trăncăne într-una.

– Iris, te rog să dormi. Mai avem încă două ore până trebuie să ne trezim.
– Dar vreau să–ți fac o omletă cu sclipici puțin puțin și dup-aia mă culc.
– Nu, mulțumesc. Te rog să te culci acum.
– Atunci îți fac o salată cu căpșuni și cu oțet.
– Iris, nu glumesc. E 05:30, sunt foarte obosită, iar tu azi mergi la grădiniță. Culcă–te. Nu e negociabil!
– Mama, dar iar fac pișu.

O bănuiesc că trage de timp, dar mă ridic iar și o duc la baie. Nu-s prea veselă. Surprinzător, face. Ne întindem din nou în pat. Se foiește într–una și se tot mută dintr-o parte în alta. Încep să mă enervez. Nu vreau decât să dorm. E aproape 06:00 deja. Aș vrea măcar o dată, când sunt frântă, să înțeleagă și ea nevoile mele. Nu mai gândesc logic. Vreau să se oprească din vorbit și frichinit. Să se culce odată.

– Mama, iar fac pișu.
– Hai, măi Irisule. E imposibil să trebuiască să mergi din nou. Du-te, te rog singură de data asta.
Se uită la mine lung, dar se duce la baie. Aud capacul, apoi aud cum târâie inaltatorul, trage apa, ridică robinetul și se bălăcește. Deja mi-e clar că ea n-o să mai adoarmă. Dar eu aș putea dormi și-n picioare, zău. Mă gândesc cu îngrijorare cum o să reziste la grădiniță până la ora de somn. Vine în pat lângă mine și începe să mă gâdile. Are chef de joacă. Dar eu nu am, eu vreau doar să dorm. Merit și eu un somn bun după atâtea nopți de veghe, mă gândesc.

– Mama…

O repezesc fără drept de replică:
– Iris, gata. Dacă tu nu vrei să mai dormi, n-ai decât să faci altceva. Dar eu trebuie să dorm, înțelegi? Sunt foarte, foarte obosită. Te rog să mă lași în pace. Joacă–te, fă ce vrei tu, dar lasă–mă să dorm.

Văd cum buza de jos îi tremură puțin, dar se duce să se joace. Evident că nu mai pot adormi, pentru că perna mi-e acum presărată cu praf de vinovăție.

În drum spre grădiniță Iris îmi spune:

– Când ajungem, vreau să merg direct la baie. Fac pișu.
Ridic o sprânceană. Cam mult pișu în dimineața asta.
– Mama, nu mă mai pot ține, nu mă simt bine, ia–mă în brațe. Ajung cu ea în brațe la grădiniță, o duc la baie și se dezlănțuie jihadul.
– Mă usturăăăăă. Mă doareeeee.
Scenariul se repetă după două minute, iar mă doare, iar mă ustură.

Mă lovește în moalele capului. Copilul meu nu s-a trezit la 5 dimineața ca să–mi facă mie în ciudă, sau ca să nu mă lase să dorm mai mult. Copilul meu e bolnav, iar eu am ignorat semnele pe care mi le-a dat dis-de-dimineață. Am fost mai preocupată de faptul că voiam să dorm. Ba chiar am certat-o. Atât m-a dus capul. Atât am fost în stare să fac. E una din zilele în care nu mi-am ascultat instinctul. Una din zilele în care n-am fost o mama prea bună. Una din zilele în care am fost o shitmom. Și nu, nu-s deloc mândră de mine.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

 

Bum – bum

DSC_0807

Se întoarce morocănoasă de pe-o parte pe alta. Nasul îi e ca un borcanaș. E înfundat și o deranjează. Un acces de tuse îi scutură tot corpul și o face să se ridice în fund. Scâncește cu ochii închiși și întinde brațele, căutându–mă. O iau și o mângâi pe spate.

– Mama e aici. Sunt aici. Liniștește-te.

Plânge zgomotos, mă împinge și apoi se freacă furioasă la nas. Încă n-a deschis ochii, îi e foarte somn, dar răceala asta nenorocită n-o lasă să se odihnească. Îi ridic perna și o așez cu capul cât mai sus, ca să poată respira mai ușor.

Tușește și se îneacă, plânge și-i curge nasul, se agață de umărul meu și mă strigă cu glas răgușit. O iau pe sus și o plimb așa prin cameră, până simt milioane de ace în brațe. Îi cânt la ureche un cântecel inventat de mine când ea încă era bebeluș.

– Te iubește mama
Te iubește tata
Te iubesc bunicii…

Ascultă cum îi șoptesc cuvintele în ureche și simt cum corpul i se înmoaie în mâinile mele. O întind în pat și mă cuibăresc lângă ea, cântând mai departe. Te iubește mama….

Tușește din nou și plânge înfundat. Mă întind pe spate și o îndrum să–și așeze capul pe pieptul meu. Urechea ei e lipită acum exact de locul în care–mi bate inima. Se relaxează imediat și închide ochii. Adoarme in sfârșit, cuibărită la pieptul meu, cu inima mea cântându-i în ureche cel mai vechi și plin de iubire cântec de leagăn: bum-bum, bum-bum, bum-bum.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Facebook nu e doctor

drtrustsomeecards

Pe Facebook sunt o grămadă de grupuri pentru mămici. Sunt și eu în multe din ele. Din unul am învățat cum să–mi port copilul corect, din altul m-am inspirat cu rețete la diversificare, din altul am luat recomandări de medici pediatri. Sunt foarte multe grupuri unde mamele discuta despre diverse. Mucii copiilor, vânătăile lor din genunchi, bubițe, tuse, crize de furie, dezvoltare, probleme cu soacra, și încă mai câte. E fain că există grupurile astea pentru ca  nu toate mamele au prietene cu copii, poate că nici contact prea mult cu alți adulți, iar în cadrul grupurilor pot comunica cu alte femei ce au aceleași preocupări.

Însă de multe ori, mamele confundă grupurile cu cabinete medicale virtuale, în care  cer sfaturi care n-ar trebui date decât de specialist. Zilele trecute, o mamă postase o poză cu mâna opărită a copilului ei mic. Își trăsese peste el cafeaua fierbinte a mamei. Arsura nu arăta bine deloc, avea bășicute albe pe margine, probabil copilul avea dureri teribile. Mămică era îngrijorată și cerea sfaturi, întrebând ce ar putea pune pe rană ca să se vindece mai repede. Iar sfaturile nu au întârziat să apară. Pune miere, pune untură, pune albuș de ou, pune usturoi pisat, pune cenușă. Da, nu glumesc.

Dragi mame, Facebook nu e pentru sfaturi medicale! Grupurile de mămici sunt pentru comunicare, pentru împărtășirea experiențelor noastre de mame, pentru o bârfă mică, pentru păreri despre triciclete, magazine cu haine ieftine, pentru ce  altceva mai vreți voi. Dar niciodată pentru diagnostice. Niciodată pentru păreri medicale. Niciodată pentru recomandări de medicamente. Astea le emite doar medicul. Fix acolo trebuie să ajungeți cu copilul. La medic!

De asemenea, vă rog nu mai dați sfaturi cu leacuri băbești altor mame. Ar putea fi atât de panicate încât chiar să le încerce. Ar putea să aibă judecata atât de întunecată încât realmente să pună cenușă pe arsura de gradul 3 a unui bebeluș. Putem încerca un ceai de plante la răceală, nimic rău în asta, dar dacă ăla micu’ tușește cu spume de câteva zile, e clar că trebuie dus la medic. Facebook nu e doctor!

Nici brusturele, nici florile de mușețel, cartoful crud ras sau crema de gălbenele nu fac miracole într-o afecțiune serioasă. Nu vă jucați cu sănătatea copiilor și nu pierdeți timp pe Facebook atunci când se impune o vizită la medic.

Să fim cu toții sănătoși!
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Vă mulțumesc, doamnelor educatoare!

may29 (27)

Înainte
să înceapă Iris grădinița, am avut emoții. Şi frici. Multe emoții și  multe frici. Mi-a fost teamă că n-o să se adapteze, că o să plângă foarte mult și că o să se îmbolnăvească des. Fusesem lipite una de cealaltă timp de trei ani, zi după zi, noapte după noapte. Nu fusesem separate  pentru mai mult de câteva ore, 
niciodată  atât de multe câte trebuia să stea acum la grădiniță.

Și acum, deodată, urma să o duc într-un loc nou și s-o las în grija unor necunoscute. Asta! Asta a fost cea mai mare îngrijorare a mea. Aveam tone de gânduri în cap, alimentate de știrile îngrozitoare de la tv, unde vedeam educatoare inumane, care răneau fizic și emoțional copiii unor mame ca mine și ca tine. Mă perpeleam la gândul ăsta. Mă durea stomacul de grijă.

Dacă nimerește vreo educatoare nebună, mă întrebam? Dacă își pierde careva răbdarea cu Iris și-o bruschează? Dacă or să țipe la ea? Sau mai rău, dacă or s-o lovească și o să-i spună lucruri nepotrivite? Dacă? Dacă?

Atunci când am aflat numele celor care urmau să-i fie educatoare lui Iris, le-am căutat pe google și pe facebook, încercând să aflu cât mai multe despre ele, apoi am tot pus întrebări în stânga și-n dreapta, mamelor care avuseseră copiii la aceeași grădiniță. Mă transformasem într-un adevărat detectiv, iar M făcea deja mișto de mine din cauza asta. Va spun toate astea ca sa intelegeti cam cat de ingrijorata eram. 🙂

Acum îmi dau seama că exageram și că aveam probabil anxietate de separare incontrolabilă, însă atunci îngrijorarea mea era reală și apăsătoare.

Iris merge la o grădiniță de stat, fără fonfleuri, fără milioane de jucării și cursuri opționale. Însă nici măcar o clipă nu m-au interesat aspectele astea. Nici dacă mănâncă tot din farfurie nu mă interesează, nici dacă a dormit două ore sau nu. Tot ce mi-am dorit de la grădiniță a fost ca Iris  să aibă șansa să socializeze, să se joace cât mai mult cu copii de vârsta ei, să–și găsească locul în grup, să lege prietenii și să aibă  noroc de educatoare drăguțe și empatice.

Acesta nu este un articol în care mă plâng. Nu, din contră, acesta este un articol în care vreau să îmi exprim recunoștința că Iris chiar a avut noroc de două educatoare drăguțe și empatice.

În învățământ nu se câștigă prea mult, știm cu toții asta. Condițiile lasă de dorit, iar ministerul nu asigură nici măcar rechizitele necesare. Responsabilitatea în schimb este enormă. La grădiniță vin mame care își lasă copiii în mâinile educatoarelor. Cu teamă și cu inima îndoită la început. Copiii plâng cu lacrimi limpezi ca roua de dimineață și se agață disperați de gâturile mamelor, în primele săptămâni sau chiar luni de zile.

Nu e ușor să–ți lași copilul, când  urlă cu fața contorsionată. Când strigă după tine cu un glas pe care nu l-ai mai auzit niciodată până atunci. Dar ești nevoită s-o faci și pleci de-acolo cu inima plină de remușcări și vină.

E greu pentru mame, e foarte greu și pentru copii. Dar sunt destul de sigură că nu e deloc ușor nici pentru educatoare. Ele rămân acolo cu toți copiii care plâng. Câte douăzeci de copii, uneori chiar mai mulți. Îi iau în brațe și îi liniștesc pe toți. Sunt nevoite să se adapteze la personalitatea fiecăruia, iar asta trebuie să recunoașteți că nu e lucru mic.

Am încercat de multe ori să înțeleg cum e și pentru ele. Nu ușor, cu siguranță.

Dar eu cred că au una din cele mai importante slujbe din lume. Sunt primii oameni pe mâna cărora ne dăm copiii. Educatoarele sunt persoanele către care copiii fac transferul afecțiunii lor, atunci când noi nu suntem acolo. Ele au în mâini șansade a educa, a se juca și a iubi generații întregi de copii. Unii veseli, alții isteți, unii frumoși, alții morocănoși, unii pupăcioși, alții mofturosi, zeci și sute de copii diferiți.

Iar eu vreau să le mulțumesc! Pentru că au dat dovadă de răbdare și că prin felul în care au ales să se poarte cu Iris și deopotrivă cu ceilalți copii, mi-au calmat anxietatea și mi-au redat încrederea, că poate în sistemul românesc nu e chiar totul pierdut. Că încă mai sunt educatoare care nu uită că lucrează cu oameni, chiar dacă-s doar în miniatură, că ei merită să fie tratați cu exact același respect pe care-l oferim și celor mari.

Vă mulțumesc, doamnelor,  că ați luat-o în brațe pe Iris de fiecare dată când a plâns la plecarea mea!
Vă mulțumesc că v-ați așezat la nivelul ei, când a fost nevoie să-i explicați ceva!
Vă mulțumesc că ne ajutați pe noi părinții să ne creștem copiii!
Vă mulțumesc că v-ați jucat cu Iris și că i-ați citit povești!
Vă mulțumesc că nu ați certat-o când a făcut pipi pe ea, ci ați ales să reacționați  cu naturalețe!
Vă mulțumesc pentru zilele în care vă găsesc așezate pe covor lângă copii, pierduți cu toții în jocuri sau cântecele!
Vă mulțumesc că va pasă de ei, chiar și atunci când lor nu le pasă deloc!
Vă mulțumesc că nu țipați!
Vă mulțumesc că i-ați ajutat și îndrumat pe copii atunci când au avut conflicte!
Vă mulțumesc că i-ați lăsat pe ei să țipe și să chiuie, deși îmi imaginez câte aspirine ați luat de-a lungul vremii!
Vă mulțumesc că îi pupați!
Vă mulțumesc în gând de fiecare dacă când Iris spune acasă : “doamnele mele sunt foarte drăguțe“!
Vă mulțumesc că ați depus efortul de a-mi cunoaște copilul!

Vă mulțumesc pentru fiecare mângâiere și zâmbet adresate copilei mele!

Primul an de grădiniță e aproape de final, grupa mică aproape că s-a dus, dar dumneavoastră veți rămâne primele ei educatoare. Va mulțumim pentru  anul ăsta frumos în care și noi am învățat lucruri noi despre copilul nostru. Va mulțumim pentru că ați pus suflet în fiecare zi!

Iar pe voi, dragile mele cititoare, vă îndemn să va uitați cu drag la oamenii buni din viața copiilor voștri, fie ei educatori, învățători sau profesori și mulțumiți-le fără rușine. Oamenii buni merită să știe că sunt apreciați. Că sunt văzuți. Atâta timp cât încă mai sunt oameni buni în învățământ, spuneți-le și voi împreună cu mine: Mulțumesc!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Eu când o să fiu mamă, niciodată n-o să…

make-a-list-of-everything-you-swear-youll-never-do-when-you-have-kids-so-we-can-sit-down-and-have-a-good-laugh-after-theyre-born-4ae88

Ohooo, câte n-am zis eu când eram cu burta la gură. Ce le mai știam eu pe toate când copila  încă mai creștea în mine. Cum mai judecam eu și ce mai dădeam din cap dezaprobator la acțiunile unora și-ale altora. Ce-mi mai promiteam eu că o să fac și c-o să dreg, că o să fiu eu mama aia care o să facă totul ca la carte. Că o să găsesc eu o cale să fac lucrurile altfel.

Iar acum, când Iris are deja aproape trei ani și nouă luni și  îmi amintesc ce îmi imaginam eu că n-o să fac niciodată în rolul de mamă, mai spun atât: ahahahahahahahahaha!

*N-o să las niciodată copila să–mi acapareze viața cu totul.
Aha, fix așa ziceam. Nu știu ce-mi imaginam c-o să nasc, probabil o păpușă. Mi-a acaparat viața și nici măcar nu m-a întrebat dacă voiam. Recunosc, acum că sunt mama, totul se învârte în jurul lui Iris. Toată viața mea. Depind de programul ei,  gătesc cu nevoile ei nutriționale în gând, planific activități și ieșiri împreună ca să aibă experiențe diverse, mi-am adaptat viața în așa fel încât să-i fie ei bine.
Surpriza însă, a venit din faptul că mi-am dat seama că de fapt nici nu mă deranjează. Îmi place să fiu cu ea, îmi place s-o văd mereu, sunt recunoscătoare că am privilegiul să fiu martoră la toate etapele astea fantastice prin care trece. Știu că toate se duc repede, mult prea repede, așa că poate să acapareze tot ce vrea, eu n-o să mă opun deloc.

*N-o să-i dau niciodată suzeta.
Așa credeam, că suzeta e ceva soi de balaur. Că dacă i-o dau, o să o folosească până la majorat. Realitatea e că suzeta ne-a ajutat foarte mult și că aș folosi-o din nou dacă aș mai avea nevoie de ea. Suzeta o liniștea pe Iris și o ajuta la somn, iar mie îmi dădea răgaz să respir. Yay pentru suzeta, zic acum! 🙂

*N-o să mă fac niciodată că n-o aud.
– Mama, Elsa are păr blond și nu știu de ce nu are și Ana la fel. Că sunt surore amândouă.
– Mama, eu când o să fiu mare, o să fiu piloată. Că fetițele sunt piloate și băieții piloți. O să conduc un avion până acolo sus, sus până la acoperiș.
– Mama, la grădiniță am învățat că pâinea se face cu drojdie, apă și sare. Atât. Nu și cu făină, cum zici tu. Doamnele așa ne-au spus.
– Mama, mama, mama, mamaaaaa!
Mda, mă mai fac câteodată și că n-o aud. Am dezvoltat abilități deosebite chiar. Și nu, nu mi-e deloc rușine cu asta. 🙂

*N-o să permit să mi se umple casa de jucării.
Buahahahahaha. Atât !

*N-o s-o las niciodată prea mult la tv.
Nici n-am lăsat-o prea mult, ce-i drept. Deloc în perioada de bebelușeală. Întotdeauna cu program, atunci când a mai crescut. Până am făcut eu varicelă și M s-a dus la serviciu. Atunci am pornit televizorul dimineață  pe Disney Junior și l-am mai oprit seara. Never say never, lecție învățată. Fără tv în ziua respectivă, aș fi pocnit.

*N-o să-i miros niciodată fundul, în loc să verific dacă are nevoie să-i  schimb scutecul.
Ziceam așa pentru că nu știam că e mult mai simplu. Am folosit metoda asta cu succes până când a renunțat ea la scutec. Pac, o întorceam cu fundul în sus, o adulmecam și gata. Știam direct dacă trebuia schimbată sau nu. Abilitate specială de mamă se  numește treaba asta. 😀

*N-o să facă crize de furie în public.
Nici legat de asta nu știu ce-mi imaginam înainte să fiu mama. Că crizele de furie se întâmplă doar cu programare, poate 🙂
Sau că poate copila mea n-o să aibă motive să le facă. Ce să zic, of, draga de mine, că habar n-aveam!

*N-o să folosesc niciodată copilul ca scuză.
Eheee, să fiți voi sănătoși, de câte ori am folosit eu scuza asta, de multe ori fără să–mi dau măcar seama c-o fac, ce-i drept. Nu pot să ies acum că am copil. Nu m-am pieptănat azi că n-am avut timp, am copil. Sunt nervoasă că aia e, am copil. Etc, etc.

*N-o s-o șantajez niciodată.
– Haide Irisule, te rog deschide gura ca să te consulte doamna doctor.
– Nu vreau.
– Doamna doctor te poate ajuta cu tusea, puiule. Și cu durerea aia în gât care nu-ți dă pace. Haide, spune aaaaaaa.
– Nu. Nu vreau.
– Iris, deschide gura!
– Nu!
– Haide gâzule, apoi mergem împreună și mâncăm o înghețată.
– Aaaaaaaaaaaaa. E bine așa, mama?

Sunt sigură că mai sunt și altele pe care juram că n-o să le fac, dar totuși le-am făcut. Și-s curioasă, lista voastră cum arată? 😀

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

 

 

 

Ce-o să spună lumea?

1 (28)

Ce-o să spună lumea dacă fiică–mea nu împarte?
Ce-o să spună lumea dacă urlă și se tăvălește pe jos?
Ce-o să spună lumea dacă poartă aceeși pereche de colanți de trei zile, pentru că refuză să-i mai dezbrace?

Ce-o să zică lumea când o să vadă că n-o pot potoli într-un loc public?
Ce-o zică lumea când îi deranjează pe alții?
Ce-o să zică lumea dacă îmi cresc copilul singură?
Ce-o să spună dacă am divorțat?

Ce-o să spună dacă vreau să mă întorc la muncă mai devreme?
Ce-o să zică lumea dacă nu-mi alăptez copilul?
Ce-o să zică lumea dacă încă îl alaptez și la doi ani?
Ce-o să zică lumea dacă mă sfidează copilul în public?

Ce-o să spună lumea că am făcut copil așa tânăra?
Ce-o să zică lumea că fac copil aproape la 40 de ani?
Ce-o să zică lumea că nu vreau să nasc la clinică privată?

Ce-o să zică lumea că încă mai dorm cu copilul?

 

Ce-o să zică lumea dacă nu vreau să mă mai întorc la serviciu?
Ce-o să zică lumea dacă nu mai vreau alți copii?
Ce-o să zică lumea dacă la trei ani încă poartă scutec?
Ce-o să zică lumea dacă încă nu știe să numere până la zece?
Ce-o să zică lumea dacă încă nu vorbește?
Ce-o să creadă lumea dacă cu fac 437855 de activități cu copilul?

Lista asta poate continua până umplu nșpe pagini, dar cred că I made my point destul de clar. Să ne înțelegem, treaba asta cu “ce-o să creadă/ spună/ bârfească lumea” e toxică în general, nu face bine nimănui. Nici celui care e judecat, dar nici celui care judecă. E posibil ca atunci când ești mamă, mai ales în primele luni, să vrei să faci totul perfect. Ca la carte, cum s-ar zice. Lasă–mă să te scutesc de o durere mare în fund și să–ți spun de pe-acum că n-o să poți face niciodată totul perfect! Punct.

Întotdeauna vor fi mame care vor face lucrurile altfel decât le faci tu, mame pentru care prioritățile vor fi altele decât ale tale, mame care își vor crește copiii așa cum vor crede ele că e mai bine. Avem personalități diferite, trecuturi diferite, vieți diferite, e firesc să ne creștem și copiii în moduri diferite. Mamele au resurse diferite, capacități, conjuncturi și temperamente diferite, fiecare ia decizii în baza a diferiți factori.

Când îți bați capul prea tare cu ce gândesc ceilalți despre cum îți crești tu copilul, poți ajunge să te simți izolată. Iar izolarea asta nu aduce niciodată nimic bun.

Copilului n-o să-i pese niciodată dacă poartă scutece textile sau nu, dacă îi dai doar mâncare bio sau nu, dacă îl împingi în cărucior sau îl porți în sling. Nevoile lui sunt mult mai simple de atât. Copilul tău are nevoie să fie iubit. Copilul tău are nevoie de atenție. Copilul tău are nevoie să fie ținut în brațe. Copilul tău are nevoie să fie mângâiat. Copilul tău are nevoie să-i vorbești.

Nu-ți mai complica singură viața, întrebându–te ce-o să zică lumea, căci partea asta cu crescut copii oricum e grea și fără grija asta. Iar gura lumii oricum nu tace niciodată, indiferent ce fel de mama ești, indiferent cum îți crești copilul.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Tu cum te porți cu mama ta? De când nu i-ai mai spus că o iubești?

landscape-1505323866-gettyimages-494288693

Una dintre cele mai importante persoane din viața oricui, e mama. Atunci când suntem mici, dar și mai apoi când devenim adulți, mama e ființa aceea pe care o purtăm în suflet tot timpul, care rămâne permanent cu noi, indiferent ce distanță e între noi  sau cât timp a trecut de când nu ne-am mai văzut.

Mama e prima persoană care te alină pe lumea asta. E ființa care stă cu tine ore, zile, nopți și ani întregi. Îți știe fiecare trăsătură, știe unde obrazul tău se încrețește când zâmbești, te-a privit dormind de sute de ori. Te-a învățat să mergi, să vorbești și să colorezi. A tremurat de frică la fiecare febră și a vindecat cu pupături fiecare vânătaie. Te-a dus de mână la grădiniță în fiecare zi, ți-a citit povești  și uneori ți-a făcut clătite cu dulceață parfumată, sau poate griș cu lapte.

Te-a privit ca pe-o icoană ani la rând și fiecare rugăciune pe care a ridicat-o la cer, a fost pentru sănătatea și fericirea ta. Te-a purtat în brațe sau poate pe umeri, ți-a făcut baloane de săpun și ți-a pieptănat părul în codițe, sau poate cu cărare pe-o parte. Te-a certat când n-ai ascultat sau când ai fost nepoliticos, ți-a explicat ce e bine și ce nu, ți-a așternut o lume întreagă la picioare.

Te-a ajutat la teme și te-a alinat când te-ai certat cu cea mai bună prietenă. Mai târziu, a strâns din dinți când trânteai ușile și îi spuneai că e o mamă rea. Îi sângera sufletul când strigai că o urăști, dar tot te iubea. Așa sunt mamele, te iartă și te iubesc mereu, chiar și atunci când le rănești. Probabil că sunt singurele ființe capabile să facă asta.

A fost dezamăgită când ți-a găsit țigările în rucsac și ți-a explicat iar și iar de ce nu-s bune pentru tine, chiar dacă tu–ți dădeai ochii peste cap. Și-a frământat mâinile îngrijorată când ai plecat la prima ta întâlnire. A suferit cu tine când un băiat sau o fată ți-au frânt inima. A fost acolo când ai vrut-o, sau a stat în umbră când ai alungat-o. Totuși, te-a iubit mereu.

Îți poartă și acum o dragoste cum nu e alta pe lume, chiar dacă ești mare, chiar dacă te–ai transformat și tu în adult. E cu tine mereu și acum, chiar și atunci când nu stă fix lângă tine. O parte din ea e a ta pentru totdeauna. Și-a rupt o bucată din suflet și ți-a pus-o ție în buzunar, ca să știi mereu că ești iubită.

Acum ești mare. Și te întreb, tu ce-i dai înapoi mamei tale? În buzunarul ei este măcar o firmitură din sufletul tău? Ea știe la rândul ei că e iubită? I-ai mulțumit vreodată pentru toată dragostea ei? Pentru toate grijile și rugăciunile ridicate la ceruri? Pentru că ți-a oferit viață și ți-a așternut lumea la picioare?
De când nu ți-ai mai pus capul pe genunchii ei? Și câtă vreme a trecut de când nu i-ai mai sărutat mâinile? Când i-ai arătat ultima dată bunătate și recunoștință? Sau când ai scos-o ultima dată la o prăjitură?

Suntem așa de obișnuiți să ne învinovățim părinții, în special mamele, pentru toate relele care ni se întâmplă.
Aș fi fost acum altfel dacă mama ar fi…
N-aș fi fost acum așa dacă mama n-ar fi…
Mi-ar fi plăcut ca mama să…
Păcat că mama nu a…

Mă doare sufletul când văd și aud toate astea. Pentru că mamă sunt și eu acum. Și la rândul meu am învinovățit-o pe a mea, când era prea greu să–mi asum propriile greșeli. Era mai ușor să-i pun ei în cârcă neputința și nereușita mea. Ea era singura care putea duce greutatea asta. Că așa fac mamele, duc totul în spinare.

Dar vine și pentru noi o vreme când nu mai avem scuze, când e inacceptabil să mai facem asta. Când trecem de adolescență și prima tinerețe, când poate devenim și noi părinți și înțelegem cât e de greu. Și cât e de nedrept să îți acuzi părinții de greșeli pe care nu le-au comis. Sau pe care poate le-au făcut fără intenții mârșave.

Vine o vreme când trebuie să ne asumăm  propriile fapte. Vine o vreme când nu mai avem dreptul să le punem  mamelor noastre nimic în cârcă, când ascunsul după deget devine lașitate. Să te porți urât cu mama ta, cred că e unul dintre cele mai mari păcate pe care le poți face. De aceea, n-o face! Niciodată!

Iubiți–vă mamele și arătați-le asta. Spuneți-le și ridicați la rândul vostru rugăciuni la ceruri pentru ele. Treziți-vă și înțelegeți că nimic pe lume nu e veșnic. Nici măcar mamele!

Credit foto: goodhousekeeping.com
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Griji de copil mic. Și un ursuleț de pluș.

sept1 (51)
Faptul că bunica ei este bolnavă, i-a adus lui Iris o sumedenie de grji și temeri noi, cu care nu s-a mai întâlnit până acum. Din păcate nu există cale să o protejăm de ele și personal cred că nici nu trebuie să-i ascundem realitatea.

Oamenii se îmbolnăvesc, corpurile îmbătrânesc, lucrurile sunt în permanentă schimbare din punctul ăsta de vedere și în același timp, toate  fac parte din viață. Noi, adulții, înțelegem aspectele astea, deși nici nouă nu ne e  deloc ușor să le acceptăm, însă  copiilor îmi imaginez că le e teribil de greu să le priceapă.

Când Iris m-a întrebat de ce bunica e bolnavă, i-am prezentat lucrurile exact așa cum sunt. Fără înflorituri sau povești cu miracole și zâne. Nu i-am putut face o promisiune pe care știu că nu i-aș putea-o mai apoi livra. I-am explicat că uneori nu stă în puterea noastră să schimbăm lucrurile, oricât de tare ne-am dori să facem asta, dar că putem ajuta persoana aflată în suferință, cu multă iubire.

A primit toate explicațiile cu naturalețe și apoi o vreme n-a mai vorbit despre asta. După ce a cugetat, mi-a pus întrebări, unele dintre ele neașteptate:
“- Acum o să se îmbolnăvească și ceilalți bunici?”
“- O să vă îmbolnăviți și voi?”
“- O să vă faceți îngeri?”
“- Și eu o să mă fac înger?”
“- Pe bunica o doare?”
“- De ce nu mai zâmbește bunica?”

La toate i-am răspuns, de data asta însă cu noduri în gât. Pentru că eu știu că suntem cu toții în voia sorții, nu știm ce ni se poate întâmplă azi sau mâine. Am asigurat-o totuși, că eu și M nu ne vom îmbolnăvi, că nu ne facem îngeri în curând și că o să fim întotdeauna lângă ea, i-am promis că niciodată n-o să fie singură. Și intenționez ca asta  să fie o promisiune pe care să   i-o livrez.

Părea că grijile ei s-au domolit puțin momentan, însă zilele trecute, când M a plecat să se plimbe cu motocicleta, Iris i-a dat un ursuleț de pluș pe care să-l ia cu el:
– Ce să fac cu ăsta? a întrebat-o M
– Ți-l dau, ca să mi-l aduci înapoi când te întorci.

N-a știut mititica să explice mai bine de atât, dar noi am înțeles foarte bine ce voia să spună. Și iar ne-a surprins cu puterea ei de a înțelege lucrurile, cu drăgălășenia și inocența ei, cu frumusețea sufletului ei de copil.
Iar M, a plecat la plimbare cu vântul în plete și ursulețul de pluș în buzunar. S-au întors mai târziu, chiar înainte să adormă Iris. Amândoi, și el, dar și ursulețul.

“Dosar de Mama” e și pe Facebook

Cocoșul sau cum evităm noi drama de dimineață

aug2 (127)

Pe măsură ce înaintăm, lovește cu piciorul pietricelele de pe drum, ridicând în jur nori mici de praf.  E încă somnoroasă și puțin cam supărată.
– Mama, nu vreau să merg la grădiniță. Mai bine să stau cu tine acasă.
– Nu se poate, Irisule. Trebuie să mergi la grădiniță.

Înaintează cu bărbia înfiptă în piept, evitând să se uite la mine. Știu totuși că  o să se înveselească   de îndată ce  o să trecem pe lângă curtea lui nea Vasile. Acolo locuiește un cocoș special. În fiecare dimineață, de îndată ce ne observă, cocoșul cu pricina se grăbește nevoie mare la gard. Nu știu dacă face așa cu toată lumea, nici dacă alți cocoși fac la fel, însă ăsta ne zărește de departe și o ia la goana spre gard de fiecare dată, fără excepție. În urma lui, vin și găinile, cotcodăcind și chemându-se unele pe celelalte.

Când ajungem noi în dreptul gardului, acolo se află deja un adevărat comitet de primire, cu cocoșul în frunte. E mândru nevoie mare, traversează spațiul îngust cu creasta în vânt, uitându-se la noi cu capul plecat pe-o parte și scurmând răzleț pământul.

Iris e încă botoasă, dar o văd cum, cu coada ochiului, privește orătăniile. Zic:
– Bună dimineața, domnule cocoș!
Iris nu mai rezistă și zâmbește larg, apoi continuă:
– Bună dimineața, doamnelor găini! Cum vă mai simțiți în dimineața asta? Mă bucur să vă văd, domnule cocoș.

Nu  stăm lângă gard decât puțin, domnul cocoș nu ne salută dacă ne holbăm nepoliticoase la el, nu-i place deloc. Așa că mergem mai departe și așteptăm cu sufletul la gură. Niciodată nu ne lasă să așteptăm prea mult, până să ajungem la colțul străzii, domnul cocoș ne salută fără excepție:
– Cucuriguuuuuu, cucuriguuuuu, cucuriguuuuu.
Noi râdem tare, Iris mă strânge de mâna, îmi arată gropitele din obraji și strigă:
– Bună dimineață, domnule cocoș, bună dimineață! Ne vedem si mâine!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Mamei mele

IMG_0170

Îmi amintesc cum atunci când eram mică, mă uitam mult la mâinile tale. Întotdeauna ai avut mâini frumoase.  Mici, fără a fi micuțe însă, cu unghii scurte, uneori colorate cu roz pal, mâinile tale mi-au transmis mereu siguranță. Ai știut întotdeauna cum să apuci lucrurile cu ele, cum să le faci să pară mai ușoare decât erau poate în realitate. M-am uitat la mâinile tale cum tocau ceapă, sau ardei pentru ciorbă, cum ștergeau și spălau, le-am simțit pe frunte când mă imbolnaveam, mi-au arătat cum se scrie litera “h” când nu reușeam singură și m-au cărat când nu mai puteam de oboseală.

Când am aflat că voi deveni mamă, la tine m-am gândit imediat. Că n-o să pot aduce copilul ăla pe lume fără să te am atunci lângă mine. Și când stăteam pe patul de spital, gândul că tu erai în tren, în drum spre mine, că urma să vii, a fost cel mai bun calmant. Îmi amintesc perfect când tu și tata ați intrat în salon. Aveai cel mai mare zâmbet pe față când ai văzut-o pe Iris. Ți-am pus-o în brațe și te-ai minunat de frumusețea ei.

Iar când am venit acasă, tot la mâinile tale m-am uitat. Ai ținut-o pe Iris toată noaptea, ca să mă pot odihni, iar eu am dormit  fără griji sau vise, știind-o acolo, în mâinile tale. Ai stat o noapte întreagă în picioare, alinându-i durerile de burtică și legănând-o. Mă întreb la ce te gândeai în momentele alea. Când eu, încă slăbită, dormeam în pat, iar Iris, copil nou nouț, dormea în brațele tale. Nu știu ce gândeai tu, însă îmi amintesc ce-mi trecea mie prin cap. Că n-o să pot niciodată să fac ce ai făcut tu. Că n-o să pot, că n-o să știu cum. Îmi simțeam lacrimile calde pe la colțurile ochilor, pe măsură ce neputința și neîncrederea mă cuprindeau.

Dar am putut, mamă. Am putut și am știut. Am devenit cel puțin o mamă bună pentru Iris. Se zice că bebelușul o învață pe femeie cum să fie mamă. E adevărat, și pe mine Iris m-a învățat, însă n-a fost singura. Și tu m-ai învățat, mamă. De la tine știu ce să fac acum cu mâinile. Cum să ridic cu ele chiar dacă e greu, cum să toc și cum să șterg, cum să repar, cum să alin și cum să mângâi, cum să iubesc cu ele. De la tine le-am învățat pe toate, mamă. De la tine  și de la mâinile tale frumoase!

Te iubesc, la mulți ani! ❤

“Dosar de Mama” e si pe Facebook