– Mama, fac pișu.
Mă uit la ceas cu ochii mijiți. Arată ora 05:30. Mă ridic cu greu și mă frec la ochi. Iris e zâmbitoare și proaspătă ca o panseluță. O duc la baie și vorbește într–una. E prima noapte din ultimele când dorm cât de cât decent, fără s-o port pe Iris în brațe. Mi se închid ochii de oboseală, aș vrea să mai dorm. Ne întindem în pat și ea trăncăne într-una.

– Iris, te rog să dormi. Mai avem încă două ore până trebuie să ne trezim.
– Dar vreau să–ți fac o omletă cu sclipici puțin puțin și dup-aia mă culc.
– Nu, mulțumesc. Te rog să te culci acum.
– Atunci îți fac o salată cu căpșuni și cu oțet.
– Iris, nu glumesc. E 05:30, sunt foarte obosită, iar tu azi mergi la grădiniță. Culcă–te. Nu e negociabil!
– Mama, dar iar fac pișu.

O bănuiesc că trage de timp, dar mă ridic iar și o duc la baie. Nu-s prea veselă. Surprinzător, face. Ne întindem din nou în pat. Se foiește într–una și se tot mută dintr-o parte în alta. Încep să mă enervez. Nu vreau decât să dorm. E aproape 06:00 deja. Aș vrea măcar o dată, când sunt frântă, să înțeleagă și ea nevoile mele. Nu mai gândesc logic. Vreau să se oprească din vorbit și frichinit. Să se culce odată.

– Mama, iar fac pișu.
– Hai, măi Irisule. E imposibil să trebuiască să mergi din nou. Du-te, te rog singură de data asta.
Se uită la mine lung, dar se duce la baie. Aud capacul, apoi aud cum târâie inaltatorul, trage apa, ridică robinetul și se bălăcește. Deja mi-e clar că ea n-o să mai adoarmă. Dar eu aș putea dormi și-n picioare, zău. Mă gândesc cu îngrijorare cum o să reziste la grădiniță până la ora de somn. Vine în pat lângă mine și începe să mă gâdile. Are chef de joacă. Dar eu nu am, eu vreau doar să dorm. Merit și eu un somn bun după atâtea nopți de veghe, mă gândesc.

– Mama…

O repezesc fără drept de replică:
– Iris, gata. Dacă tu nu vrei să mai dormi, n-ai decât să faci altceva. Dar eu trebuie să dorm, înțelegi? Sunt foarte, foarte obosită. Te rog să mă lași în pace. Joacă–te, fă ce vrei tu, dar lasă–mă să dorm.

Văd cum buza de jos îi tremură puțin, dar se duce să se joace. Evident că nu mai pot adormi, pentru că perna mi-e acum presărată cu praf de vinovăție.

În drum spre grădiniță Iris îmi spune:

– Când ajungem, vreau să merg direct la baie. Fac pișu.
Ridic o sprânceană. Cam mult pișu în dimineața asta.
– Mama, nu mă mai pot ține, nu mă simt bine, ia–mă în brațe. Ajung cu ea în brațe la grădiniță, o duc la baie și se dezlănțuie jihadul.
– Mă usturăăăăă. Mă doareeeee.
Scenariul se repetă după două minute, iar mă doare, iar mă ustură.

Mă lovește în moalele capului. Copilul meu nu s-a trezit la 5 dimineața ca să–mi facă mie în ciudă, sau ca să nu mă lase să dorm mai mult. Copilul meu e bolnav, iar eu am ignorat semnele pe care mi le-a dat dis-de-dimineață. Am fost mai preocupată de faptul că voiam să dorm. Ba chiar am certat-o. Atât m-a dus capul. Atât am fost în stare să fac. E una din zilele în care nu mi-am ascultat instinctul. Una din zilele în care n-am fost o mama prea bună. Una din zilele în care am fost o shitmom. Și nu, nu-s deloc mândră de mine.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook