Nu uitați de mame

După ce l-am născut pe Zmeu, recunosc că am avut momente în care m-a încercat tristețea. Încă se mai întâmplă în anumite zile. Însă tristețea asta pe care o simt acum, nu e una acută, nu mă arde pe interior și nu mă consumă. Îmi stoarce și lacrimi, e drept, însă sunt unele care mă ajută să mă echilibrez, nu unele care-mi fărâmă universul. Am zile bune și altele mai puțin bune.

Nu pot afirma același lucru despre cum a fost după nașterea lui Iris. Am mai scris despre asta aici.

Atunci eram pierdută ca într-o ceață. Una deasă, care nu mă lăsa să văd nici măcar la un metru în față. Nu puteam să-mi imaginez cum urmau să arate zilele sau anii viitori, trăiam tot timpul cu o frică teribilă de necunoscut. E greu de explicat cât de pierdută mă simțeam, într-o lume în care toți ceilalți păreau că știau care le era locul și rolul. Toți în afară de mine. Era ca și cum planeta se învârtea fără mine. Mă simțeam inutilă, incapabilă și în plus. Toți oamenii păreau departe, niște contururi vagi cu care nu mai aveam nimic în comun și cu care nu mai știam cum să relaționez. Chiar și cei din familie. Glasul îmi era mereu gâtuit de plâns, deși mă străduiam puternic să nu fiu smiorcăită și muream de ciudă că nu reușeam. Că eram slabă.

Dar cel mai apăsător sentiment era cel al singurătății. Eram convinsă că nimeni nu putea pricepe prin ce treceam. Nici eu însămi nu înțelegeam. Că orice cuvinte aș fi folosit, ele s-ar fi lovit de ziduri, ar fi urlat ca lupii la lună, că nici măcar un suflet pe lumea asta nu m-ar fi înțeles.

Eram mai obosită decât fusesem vreodată în viața mea. Eu și ceilalți aveam așteptări de la mine, asta-mi era clar. Devenisem mamă de-acum, nu mai era loc de fandoseală și eram convinsă că lui Iris i-ar fi fost mai bine cu altcineva.

Închideam ochii și visam că plec, că mă tot duc și nici măcar o privire nu mai arunc în urmă. Că-mi las copilul și bărbatul în plata domnului, descurcă-se cum or ști amândoi. Visam că nu aveam copila, existau chiar momente în care îmi doream cu adevărat să nu o fi născut vreodată.

Eram pierdută în ceața asta grea, fără busolă, fără vreo cărare sau ghid. Simțeam că tot corpul mă trădase. Fizic eram epuizată, iar creierul îmi era făcut terci.

Iar în momentele în care nu visam că fug de tot și toate, îmi petreceam timpul făcându-mi mii de griji pentru puiul de om. Dacă murea în somn fără ca eu să am habar? Dacă o scăpam din brațe pe scări? Dacă se îmbolnăvea? Toate perspectivele îmi apăreau sumbre și tragice, responsabilitatea asta proaspătă mă rupea în două, câte puțin în fiecare zi.

Depresia post natală nu e un moft sau vreun scârț al femeilor. E o realitate dureroasă care uneori provoacă tragedii.

Zilele trecute, o mamă din Galați și-a sugrumat bebelușul de numai opt luni. Tatăl bebelușului l-a găsit pe acesta în stop cardio respirator, în timp ce soția sa se afla în stare de șoc după ce își tăiase venele. Bebelușul nu a supraviețuit, murind la spital.

Mama suferea de depresie post partum și se afla sub tratament.

Așadar, să nu ne jucăm niciodată cu cuvintele atunci când vorbim despre depresie post natală. Să nu o luăm în râs sau la mișto. Ea există și nu e tocmai floare la ureche să o trăiești.

Familia, prietenii, toți au datoria să fie atenți la proaspăta mamă. Din păcate, după naștere toți își îndreaptă toată atenția doar către bebeluș, uitând că mama tocmai se luptă cu o armată de hormoni tembeli și cu schimbări majore în viață.

Fiți cu ochii pe mame, fiți acolo pentru ele, oferiți-vă ajutorul în orice fel puteți. Cu o mâncare caldă, o vorbă bună, luați-i nițel copilul din brațe ca să aibă un moment doar pentru ea. Nu uitați de mamă!

Nimic altceva nu e mai important în perioada asta delicată decât sănătatea mintală a mamei. Nimic! De ea depinde bunăstarea copilului și armonia din familie. Așa că deschideți ochii și fiți atenți la ea.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Foto Pixabay

Bunicii

– Am o poftă tembelă de ciocolată, îi spun eu mamei. Sau de tort cu ciocolată. Nici când eram gravidă nu visam așa la ceva ciocolatos.
– Poate pentru că ești obosită, îți cere corpul niște energie, îmi spune mama.

Long story short, când s-a întors tata de la plimbarea de după-amiază, mi-a înmânat trei ciocolate. Îl trimisese mama să le cumpere pentru mine.

Treaba e ca a adus din-alea amărui, fix de care eu nu halesc, dar ai mei nu știau asta. Acum mama a dispărut deodată de-acasă. Pot face pariu pe orice că a plecat după altă ciocolată. Asta după ce în cele patru săptămâni pe care le-a petrecut aici s-a ocupat de tot ce înseamnă casă. Gătit, curățenie, spălat, plimbat Iris, plimbat Zmeu. S-a asigurat că nu sar nici o masă, că beau suficientă apă, m-a liniștit când am avut nevoie, mi-a luat bebelușul din brațe ca să iau câte o pauză scurtă.

A petrecut mult timp în bucătărie gătind pentru Paștele catolic și cel ortodox, tot ce am poftit. În timpul ăsta eu am stat pe canapea cu Zmeu în brațe și m-am luptat cu treaba asta numită alăptare. Atât am făcut. De tot restul s-a ocupat ea, mama.

Mâine pleacă bunicii, iar eu simt că rămân fără mâna dreaptă și fără o bucată de suflet.

Au fost aici și când s-a născut Iris, ne-au fost aproape și acum când a venit Zmeu. S-au asigurat de ambele dăți că m-am recuperat după operații și că ne putem descurca singuri. Pentru asta le sunt mai mult decât recunoscătoare.

Dacă aveți bunici care vă ajută, asigurați-vă că le mulțumiți des, că ei sunt mereu conștienți de recunoștința voastră. Sper că știți ce comori aveți lângă voi și vă asigur că sunt mai prețioși decât aurul sau diamantele.

P. S. S-a întors mama cu patru ciocolate. V-am zis eu că pot pune pariu.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Odă trupului meu|

Corpul unei femei suferă transformări considerabile în timpul sarcinii. Nici al meu nu a scapat de ele. Însă în timp ce eram însărcinată, percepeam toate aceste modificări cu mândrie. Apoi, imediat după naștere, peste corpul meu s-a așternut durerea, de parcă ar fi fost acoperit cu o pătură țepoasă de lână aspră.

Deși trupul nu funcționa la capacitate maximă, era nevoit să se îndoaie, să se aplece, să ridice un bebeluș de patru kg și să-l pună la sân. Perioada de după naștere e una vulnerabilă, din multe puncte de vedere. Dintre toate, partea fizică e cea mai vizibilă.

Primul duș pe care l-am făcut la întoarcerea din spital, m-a ținut minute bune blocată în fața oglinzii. Era prima dată după naștere când îmi vedeam tot corpul dezgolit. Priveliștea lui m-a zdruncinat. Din oglindă mă privea vulnerabilitatea însăși.

Tăietura cu ațele, umflătura din jurul ei, pielea atârnând în partea stângă a burții, abdomenul încă umflat, sânii cu sfârcurile dureroase. Corpul meu arăta ca după o bătălie. Însă era una din care ieșise victorios.

M-am privit minute în șir, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu-mi plângeam de milă, nici pentru că încă mă durea. Am plâns pentru că asta aveam nevoie să fac. Pentru că am reușit împreună cu trupul meu să coacem și să aducem viață pe lume. Că acest lucru a lăsat urme vizibile.

E uimitor ce poate face corpul unei femei. E miraculos cum creează încă un trup, îl naște și-apoi cum îl hrănește. Cred că atunci, în baie, imediat după naștere, am fost pentru prima dată în viață conștientă de privilegiul de a fi femeie, recunoascătoare cu adevărat de a fi avut șansa să trăiesc experiențele acestea incomparabile cu orice altceva.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay.com

Nașterea lui Zmeurică

E joi după-amiaza. M a plecat după Iris la grădiniță, eu și bunicii vorbim despre ziua următoare. Cea în care urmează să se nască Zmeu.

Facem planuri, ne întrebăm emoționați cu cine o să semene ăsta micu’, ei își beau cafeaua de după-amiază, în timp ce eu doar adulmec pofticioasă mirosul ce iese din cănile lor.

Mașina lui M parchează, apoi deodată văd agitație în curte. Iese și tata, apoi mama. O aud pe Iris plângând panicos și mă gândesc: mâine merg să nasc, azi n-are voie să se întâmple nimic rău, oh Doamne, te rog, nimic nimic.

Ies în curte unde îi văd pe toți ghemuiți lângă un Ozzy căzut la pământ, inert, în timp ce Iris strigă: tata, Ozzy nu e bine, Ozzy nu e bine.

Simt că inima îmi sare o bătaie. Ozzy! Pe bune, universule, pe bune? Mă așez în iarbă lângă el, îi iau capul mare în mâini și mi se face frică. Îmi înghit lacrimile, ajunge că plânge Iris, nu e cazul să încep și eu. Ozzy are ochii imobili, tulburi și foarte măriți. Arată ca un câine turbat. Ca un câine turbat și mort. Din fericire însă nu este nici mort și nici turbat. E leșinat, cu toate cele 40 kg ale sale, iar eu simt că îmi cade cerul în cap.

Nu-mi poate muri câinele azi, nu se poate întâmpla tocmai acum. Abia are șase ani, iar eu mâine merg să nasc și trebuie s-o fac știind că toată lumea e bine acasă. Mă înțeleg cu M din priviri, eu fug în casă după bani, el cu mama iau dulăul pe sus și-l duc repede la mașină. Iris urlă, eu îmi țin cu greu lacrimile în colțurile ochilor, toți trăim momentul cu îngrijorare maximă.

Îl iubesc pe blănosul ăsta din tot sufletul și nu vreau să pățească nimic rău.

Seara curge greu, în timp ce așteptăm vești despre Ozzy, pe care M l-a dus la clinica veterinară, iar eu încerc să mă concentrez și pe alte lucruri. Verific bagajul pentru spital, actele, analizele și încerc să o liniștesc pe Iris care suferă că mâine dimineață trebuie să ne despărțim.

Burta mi-e foarte grea, nu mă simt prea bine, mă doare spatele și am emoții tot mai mari. Mâine vine Zmeurică, mâine nasc al doilea copil.

M se întoarce de la clinică cu un Ozzy bolnav, care a stat ore bune cu perfuzii și căruia i s-au făcut nenumărate investigații. Aflu că o afecțiune a ficatului l-a doborât așa de brusc și că a fost la un pas de moarte. Pentru el urmează alte zile cu perfuzii și alte analize. E apatic, nu arată deloc bine, mi se rupe sufletul să-l văd așa.

Ne ducem cu toții la culcare îngrijorați pentru câine și pentru ziua importantă care urmează. O giugiulesc pe Iris și o privesc lung după ce adoarme. De mâine i se dă viața peste cap. Știu că va fi frumos, dar sunt convinsă că și greu.

Încerc să adorm, dar nu e cale. Mă doare spatele în continuare și nu găsesc nici o poziție comodă. Transpir și-mi trec o mie de gânduri prin cap. Mi-e frică de operație. Îmi amintesc încă foarte viu frigul din sala de operații, neputința și realitatea faptului că doi oameni îmi umblă prin corpul deschis.

Încerc să mă gândesc la altceva, dar nu reușesc. Durerea de spate devine tot mai insistentă și simt presiune în zona pelviană. Mă ridic din pat pentru că acum e singura poziție vag comodă. Îmi trece prin cap că ăsta e începutul travaliului, dar alung gândul rapid. Nu se poate, îmi zic, nu așa în miezul nopții, doar dimineață sunt programată pentru cezariană. Nu vreau să plec noaptea la spital, în timp ce Iris doarme. Vreau să ne luăm rămas bun cum se cuvine, e important pentru ea. Trebuie să rezist până dimineață, poate astea sunt totuși contracții false.

Însă din-astea false am mai tot avut și nu erau așa. Astea de acum nu-mi permit să stau într-un loc, ci mă îndeamnă să mă plimb prin cameră, mă doare deja destul de neplăcut și încep să fiu convinsă că sunt contracții ce preced nașterea.

Toată lumea doarme. Nu știu cum ar trebui să procedez, dacă să mai aștept sau dacă să-l trezesc pe M. Decid să mai aștept totuși, așa că-mi reiau plimbarea prin cameră, ba pentru scurtă vreme reușesc chiar să mă întind pe pat.

Durerea se întețește și simt nevoia să stau pe vine, așa că mă las ușor în jos. Acesta este momentul în care mi se rupe apa. E un moment care mă blochează. Înțeleg imediat că voi naște înainte de ora programată și că va trebui să-mi trezesc medicul din somn.

Iris doarme. Când se va trezi eu nu voi fi acasă și mi-e ciudă că sunt nevoită să plec fără să-i explic de ce.

Intru în camera lui M și-l strig ușor pe nume o dată, de două ori, de trei ori, fără ca el să-mi răspundă. Apoi zic tot încet: “mi s-a rupt apa”, iar el se ridică direct în fund, ca ars.

Fac rapid un duș în timp ce tremur ca varga. De emoție, de șoc și de frică. Asta e, mă duc să nasc în toiul nopții. Îi trezesc și pe ai mei, ne luăm rămas bun emoționați, în șoaptă, apoi eu și M urcăm în mașină. Pe drum durerea revine. Nu ascultăm muzică, șoseaua e goală, M gonește serios către spital, iar eu spun:
– Ca-n filme.
M zâmbește și atât. E speriat și el, văd bine.

La primiri urgențe mi se confirmă că membranele s-au rupt și că sunt în travaliu. Îmi sun medicul și-l informez despre situație, iar el îmi zice că vine la spital. Mă mai liniștesc puțin. Sunt dusă la monitorizare și aici aștept rezultatul ultimelor analize, în timp ce contracțiile devin tot mai dese și mai dureroase.

M a rămas undeva pe hol, însă comunicăm pe whatsapp. Îi scriu și soră-mii că stau să nasc, apoi ne aducem aminte împreună de episodul din Friends în care naște Rachel și facem puțin mișto de situație. Mă mai relaxez puțin.

Între timp ajunge și medicul meu. După ce schimbăm două vorbe, mă liniștesc. E calm și relaxat ca întotdeauna, exact așa cum eu nu sunt de obicei, iar calitățile astea ale lui mă fac să mă simt în siguranță.

Mă uit la ceas și îmi dau seama că Iris o să se trezească în curând. Când bunica o să-i explice de ce nu sunt acolo, o să plângă. Imediat îmi vine și mie să plâng. Mi-l imaginez pe M așteptând și îmi pare rău că e singur.

În timp ce sunt pregătită de operație mi se face iar frică. Am mai trecut prin asta, la naiba, îmi spun, trebuie să mă adun, dar nu reușesc nicicum. Îmi caut doctorul cu privirea, iar el îmi face complice cu ochiul, ca și cum mi-ar zice: “hai, măi, c-o să fie bine, liniștește-te”.

Trăiesc operația în spaimă și mi se face rău. Asistentele mă țin de vorbă, îmi dau seama și pentru asta le sunt recunoascătoare. Simt când copilul este scos din mine și aud exclamații de mirare. Înțeleg din reacțiile tuturor că e un bebeluș mare. Îi aud plânsetul și lacrimile îmi curg incontrolabil. Am născut. Gata, de-acum suntem patru. De azi am doi copii.

Aud doctorul întrebând: “cât are? ” și o voce feminină răspunde: “4,150 kg”.

Înțeleg acum de ce ultima lună a fost așa de grea. Zmeurică era foarte mare, în timp ce eu nu-s tocmai vreo voinică, în mod normal cântăresc vreo 56 de kg.

Am stat în spital trei zile, doar eu și proaspătul meu fiu. Am avut timp berechet să ne cunoaștem și ne-am plăcut imediat unul pe celălalt. E un tip serios, molcom și moale, pufos ca o bucățică de nor. Îi plac îmbrățișările, pupicii și ascultă cu interes maxim tot ce îi povestesc. Mă urmărește cu privirea și mi se cuibărește perfect în brațe. Nu-mi puteam dori un copil mai bun.

Iris a fost foarte bucuroasă să-l vadă, l-a pipăit peste tot, l-a cerut imediat în brațe și i-a declarat că e un zmeurel drăguț.

P. S. Ozzy e mai bine, însă în continuare sub tratament.

P. P. S. Numele lui Zmeurică este Carol, însă probabil în familie îl vom striga Zmeu 😁

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Ultima zi în trei

Ultima zi însărcinată. Ultima zi când în corpul meu crește un altul. Ultima zi când în mine bat două inimi. Ultima zi în care doar îmi imaginez cum arată băiețelul meu.

Ultima zi în care Iris e copil unic la părinți. Ultima zi în care suntem trei.

Ultima zi în care bunicii au doar nepoțele.

Dragul meu Zmeu, să nu-ți fie teamă. Nici de zgomote, nici de lumina puternică, dacă-ți va fi frig și nici de toți oamenii care vor mișuna pe lângă tine mâine. Voi fi și eu acolo, cu urechile ciulite, ca să-ți aud primul strigăt, promit. Nu plec nicăieri, chiar dacă pentru puțină vreme vom fi despărțiți.

Abia aștept să te văd, să te ating, să te cunosc și pe din-afară. Abia aștept să-ți văd ochii și degețelele, să-ți șoptesc la ureche că eu sunt mama ta.

O să stăm doar noi doi câteva zile, până vom fi suficient de puternici ca să venim acasă. În timpul ăsta o să-ți povestesc despre Iris și despre tatăl tău. Despre bunicii care sunt cu noi și despre bunica ce te vede doar din cer. Despre mătuși și verișoare. Despre Ozzy care o să vrea să te miroasă imediat ce-o să intrăm pe poartă. Despre cât de dorit și așteptat ai fost.

Despre curtea noastră mică în care o să petrecem mare parte din vara care urmează.

Despre cum o să facem împreună plimbări pe malul mării.

Apoi, o să te dezmierd și o să-ți cânt, așa cum am făcut și cu sora ta. O să te țin în brațe oricând o să ai nevoie. Mereu.

În curând, puiule, ne vedem în curând.
Semnat, Mama.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook