După ce l-am născut pe Zmeu, recunosc că am avut momente în care m-a încercat tristețea. Încă se mai întâmplă în anumite zile. Însă tristețea asta pe care o simt acum, nu e una acută, nu mă arde pe interior și nu mă consumă. Îmi stoarce și lacrimi, e drept, însă sunt unele care mă ajută să mă echilibrez, nu unele care-mi fărâmă universul. Am zile bune și altele mai puțin bune.

Nu pot afirma același lucru despre cum a fost după nașterea lui Iris. Am mai scris despre asta aici.

Atunci eram pierdută ca într-o ceață. Una deasă, care nu mă lăsa să văd nici măcar la un metru în față. Nu puteam să-mi imaginez cum urmau să arate zilele sau anii viitori, trăiam tot timpul cu o frică teribilă de necunoscut. E greu de explicat cât de pierdută mă simțeam, într-o lume în care toți ceilalți păreau că știau care le era locul și rolul. Toți în afară de mine. Era ca și cum planeta se învârtea fără mine. Mă simțeam inutilă, incapabilă și în plus. Toți oamenii păreau departe, niște contururi vagi cu care nu mai aveam nimic în comun și cu care nu mai știam cum să relaționez. Chiar și cei din familie. Glasul îmi era mereu gâtuit de plâns, deși mă străduiam puternic să nu fiu smiorcăită și muream de ciudă că nu reușeam. Că eram slabă.

Dar cel mai apăsător sentiment era cel al singurătății. Eram convinsă că nimeni nu putea pricepe prin ce treceam. Nici eu însămi nu înțelegeam. Că orice cuvinte aș fi folosit, ele s-ar fi lovit de ziduri, ar fi urlat ca lupii la lună, că nici măcar un suflet pe lumea asta nu m-ar fi înțeles.

Eram mai obosită decât fusesem vreodată în viața mea. Eu și ceilalți aveam așteptări de la mine, asta-mi era clar. Devenisem mamă de-acum, nu mai era loc de fandoseală și eram convinsă că lui Iris i-ar fi fost mai bine cu altcineva.

Închideam ochii și visam că plec, că mă tot duc și nici măcar o privire nu mai arunc în urmă. Că-mi las copilul și bărbatul în plata domnului, descurcă-se cum or ști amândoi. Visam că nu aveam copila, existau chiar momente în care îmi doream cu adevărat să nu o fi născut vreodată.

Eram pierdută în ceața asta grea, fără busolă, fără vreo cărare sau ghid. Simțeam că tot corpul mă trădase. Fizic eram epuizată, iar creierul îmi era făcut terci.

Iar în momentele în care nu visam că fug de tot și toate, îmi petreceam timpul făcându-mi mii de griji pentru puiul de om. Dacă murea în somn fără ca eu să am habar? Dacă o scăpam din brațe pe scări? Dacă se îmbolnăvea? Toate perspectivele îmi apăreau sumbre și tragice, responsabilitatea asta proaspătă mă rupea în două, câte puțin în fiecare zi.

Depresia post natală nu e un moft sau vreun scârț al femeilor. E o realitate dureroasă care uneori provoacă tragedii.

Zilele trecute, o mamă din Galați și-a sugrumat bebelușul de numai opt luni. Tatăl bebelușului l-a găsit pe acesta în stop cardio respirator, în timp ce soția sa se afla în stare de șoc după ce își tăiase venele. Bebelușul nu a supraviețuit, murind la spital.

Mama suferea de depresie post partum și se afla sub tratament.

Așadar, să nu ne jucăm niciodată cu cuvintele atunci când vorbim despre depresie post natală. Să nu o luăm în râs sau la mișto. Ea există și nu e tocmai floare la ureche să o trăiești.

Familia, prietenii, toți au datoria să fie atenți la proaspăta mamă. Din păcate, după naștere toți își îndreaptă toată atenția doar către bebeluș, uitând că mama tocmai se luptă cu o armată de hormoni tembeli și cu schimbări majore în viață.

Fiți cu ochii pe mame, fiți acolo pentru ele, oferiți-vă ajutorul în orice fel puteți. Cu o mâncare caldă, o vorbă bună, luați-i nițel copilul din brațe ca să aibă un moment doar pentru ea. Nu uitați de mamă!

Nimic altceva nu e mai important în perioada asta delicată decât sănătatea mintală a mamei. Nimic! De ea depinde bunăstarea copilului și armonia din familie. Așa că deschideți ochii și fiți atenți la ea.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Foto Pixabay

– Am o poftă tembelă de ciocolată, îi spun eu mamei. Sau de tort cu ciocolată. Nici când eram gravidă nu visam așa la ceva ciocolatos.
– Poate pentru că ești obosită, îți cere corpul niște energie, îmi spune mama.

Long story short, când s-a întors tata de la plimbarea de după-amiază, mi-a înmânat trei ciocolate. Îl trimisese mama să le cumpere pentru mine.

Treaba e ca a adus din-alea amărui, fix de care eu nu halesc, dar ai mei nu știau asta. Acum mama a dispărut deodată de-acasă. Pot face pariu pe orice că a plecat după altă ciocolată. Asta după ce în cele patru săptămâni pe care le-a petrecut aici s-a ocupat de tot ce înseamnă casă. Gătit, curățenie, spălat, plimbat Iris, plimbat Zmeu. S-a asigurat că nu sar nici o masă, că beau suficientă apă, m-a liniștit când am avut nevoie, mi-a luat bebelușul din brațe ca să iau câte o pauză scurtă.

A petrecut mult timp în bucătărie gătind pentru Paștele catolic și cel ortodox, tot ce am poftit. În timpul ăsta eu am stat pe canapea cu Zmeu în brațe și m-am luptat cu treaba asta numită alăptare. Atât am făcut. De tot restul s-a ocupat ea, mama.

Mâine pleacă bunicii, iar eu simt că rămân fără mâna dreaptă și fără o bucată de suflet.

Au fost aici și când s-a născut Iris, ne-au fost aproape și acum când a venit Zmeu. S-au asigurat de ambele dăți că m-am recuperat după operații și că ne putem descurca singuri. Pentru asta le sunt mai mult decât recunoscătoare.

Dacă aveți bunici care vă ajută, asigurați-vă că le mulțumiți des, că ei sunt mereu conștienți de recunoștința voastră. Sper că știți ce comori aveți lângă voi și vă asigur că sunt mai prețioși decât aurul sau diamantele.

P. S. S-a întors mama cu patru ciocolate. V-am zis eu că pot pune pariu.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Corpul unei femei suferă transformări considerabile în timpul sarcinii. Nici al meu nu a scapat de ele. Însă în timp ce eram însărcinată, percepeam toate aceste modificări cu mândrie. Apoi, imediat după naștere, peste corpul meu s-a așternut durerea, de parcă ar fi fost acoperit cu o pătură țepoasă de lână aspră.

Deși trupul nu funcționa la capacitate maximă, era nevoit să se îndoaie, să se aplece, să ridice un bebeluș de patru kg și să-l pună la sân. Perioada de după naștere e una vulnerabilă, din multe puncte de vedere. Dintre toate, partea fizică e cea mai vizibilă.

Primul duș pe care l-am făcut la întoarcerea din spital, m-a ținut minute bune blocată în fața oglinzii. Era prima dată după naștere când îmi vedeam tot corpul dezgolit. Priveliștea lui m-a zdruncinat. Din oglindă mă privea vulnerabilitatea însăși.

Tăietura cu ațele, umflătura din jurul ei, pielea atârnând în partea stângă a burții, abdomenul încă umflat, sânii cu sfârcurile dureroase. Corpul meu arăta ca după o bătălie. Însă era una din care ieșise victorios.

M-am privit minute în șir, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu-mi plângeam de milă, nici pentru că încă mă durea. Am plâns pentru că asta aveam nevoie să fac. Pentru că am reușit împreună cu trupul meu să coacem și să aducem viață pe lume. Că acest lucru a lăsat urme vizibile.

E uimitor ce poate face corpul unei femei. E miraculos cum creează încă un trup, îl naște și-apoi cum îl hrănește. Cred că atunci, în baie, imediat după naștere, am fost pentru prima dată în viață conștientă de privilegiul de a fi femeie, recunoascătoare cu adevărat de a fi avut șansa să trăiesc experiențele acestea incomparabile cu orice altceva.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay.com

Ultima zi însărcinată. Ultima zi când în corpul meu crește un altul. Ultima zi când în mine bat două inimi. Ultima zi în care doar îmi imaginez cum arată băiețelul meu.

Ultima zi în care Iris e copil unic la părinți. Ultima zi în care suntem trei.

Ultima zi în care bunicii au doar nepoțele.

Dragul meu Zmeu, să nu-ți fie teamă. Nici de zgomote, nici de lumina puternică, dacă-ți va fi frig și nici de toți oamenii care vor mișuna pe lângă tine mâine. Voi fi și eu acolo, cu urechile ciulite, ca să-ți aud primul strigăt, promit. Nu plec nicăieri, chiar dacă pentru puțină vreme vom fi despărțiți.

Abia aștept să te văd, să te ating, să te cunosc și pe din-afară. Abia aștept să-ți văd ochii și degețelele, să-ți șoptesc la ureche că eu sunt mama ta.

O să stăm doar noi doi câteva zile, până vom fi suficient de puternici ca să venim acasă. În timpul ăsta o să-ți povestesc despre Iris și despre tatăl tău. Despre bunicii care sunt cu noi și despre bunica ce te vede doar din cer. Despre mătuși și verișoare. Despre Ozzy care o să vrea să te miroasă imediat ce-o să intrăm pe poartă. Despre cât de dorit și așteptat ai fost.

Despre curtea noastră mică în care o să petrecem mare parte din vara care urmează.

Despre cum o să facem împreună plimbări pe malul mării.

Apoi, o să te dezmierd și o să-ți cânt, așa cum am făcut și cu sora ta. O să te țin în brațe oricând o să ai nevoie. Mereu.

În curând, puiule, ne vedem în curând.
Semnat, Mama.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Au venit bunicii, ceea ce înseamnă că acum pot pleca liniștită să nasc oricând, deși aș prefera ca Zmeu să stea la locul lui până vineri când e programată cezariană.

De dimineață i-am spus lui Iris că săptămâna asta se naște frate-său, adică peste câteva zile mama merge la spital, așa cum i-am tot explicat până acum. S-a crispat imediat, iar eu am simțit că mor puțin. Aș fi preferat cumva să nu se întâmple în weekend, ca să meargă la grădiniță și să nu aibă vreme să-mi remarce lipsa măcar jumătate de zi.

– De ce nu naști acasă?
_ Pentru că e necesar să fiu operată, iar asta nu o poate face decât un doctor, într-un spital.
– Dar de ce nu poate să vină doctorul la noi acasă?
– Pentru că aici nu avem sală de operație.
– Te poate opera în camera mea.
– Puiule, spitalul e singurul loc unde o să fiu în siguranță când voi naște, iar asta nu e deloc negociabil.
– Nu vreau să pleci. Nu vreau să stau nici cu bunicii, nici cu tata. O să-mi fie foarte dor de tine și n-o să pot nici dormi, nici să mă joc. Ce să fac eu fără tine?
– Irisule, voi sta în spital doar trei zile. O să mă poți vizita și putem vorbi la telefon când și cât vrei tu. Între timp tu o să te distrezi cu bunicii și cu tata. Puteți merge să mâncați prăjitură la cofetărie într-o zi, în alta să mâncați înghețată, în a treia poți face gogoși cu bunica. Poți merge cu tata la cinema și în parc. Sunt o grămadă de lucruri de făcut. Și-apoi imediat ce eu și Zmeu ne vom simți mai bine, vom veni acasă.
– Și o să aibă tălpițe mici?
– Mici de tot, ca de păpușă.
– Și un nas mic?
– Mic ca un bob de mazăre.
– Și o să-l pot pupa.
– Cum să nu. O să-l umplem de pupici.
– Și pe nas și pe tălpițe.
– Da.
– Noi două o să fim echipa fetelor și tata cu Zmeu echipa băieților?
– Exact.
– Și el o să fie mai drăguț decât mine.
– Du-te tu, el o să fie foarte norocos pentru că o să semene cu tine, din cauza asta o să fie drăguț. La fel de drăguț ca tine.

– Nu vreau să pleci.
– Nu plec, puiule. N-o să plec niciodată de lângă tine. Mă duc doar să-l nasc pe fratele tău.
– O să plâng.
– E în regulă și dacă plângi, o să te ia tata în brațe și-o să te strângă acolo până o să te liniștești.

Ce să vă zic, mintea mea e în două locuri acum. Concentrată pe nesiguranța lui Iris pe de-o parte și nerăbdătoare cu gândul la băiețelul pe care urmează să-l aduc pe lume peste câteva zile. Însă în tot vârtejul asta, nu pot decât să mă gândesc cât de norocoasă sunt. Pentru că acum câțiva ani nu m-aș fi văzut în punctul ăsta, mamă a doi copii. Știu toată teoria aia care zice să nu-mi aranjez viața în jurul copiilor, însă, come on, pentru mine nu există alt mod de a fi de când am devenit mama. Pur și simplu nu există.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Ieri am fost la ultimul control. Yep, am ajuns si în punctul acesta, sarcina a împlinit deja 38 de săptămâni, Zmeurică e un băiețel de aproximativ 3,5 kg, iar acum n-a mai rămas decât să ne pregătim de marea întâlnire.

Dacă toate merg bine și conform planului, ficiorul se va naște pe 12 aprilie, la 39 de saptămâni si 3 zile. Evident, doar dacă nu ne dă cumva planurile peste cap și decide să vină mai repede.

M zice că nu apuc ziua de 10 aprilie însărcinată, dar eu cred că acest bebe va aștepta răbdător până vinerea viitoare.

Între timp eu sunt tot mai rotundă, iar dacă cele 8 luni au fost destul de ușor de dus, ultima e ceva mai provocatoare. Mi-e ciudă că nu mă pot odihni ca lumea, mai ales că știu ce nopți urmează cu un bebeluș și încă un Iris care încă nu doarme neîntrerupt nici la 4 ani jumate. Am pus 11 kg, estimez ca voi naște cu 12 în plus, la fel ca la sarcina trecută.

Viața noastră în trei e pe ultima sută de metri. Stăm împreună cât se poate de mult, mergem în fiecare zi în parc, citim, facem fursecuri, ne uităm la desene și așteptăm.

Mă încearcă sentimente imposibil de exprimat. Simt în continuare că îmi trădez prima născută, că i-am făcut promisiuni pe care n-o să le mai pot onora, îmi doresc înțelepciune ca să știu cum s-o ajut în perioada următoare și răbdare care să-mi învingă frustrarea și obosela.

Îmi doresc ca depresia postnatală să mă ocolească de data asta, ca să mă pot bucura pe îndelete de nou născut, ca lacrimile care or să-mi curgă să fie doar de fericire, nicidecum de neputință, așa cum a fost data trecută.

Îmi doresc să pot alăpta, să-mi pot hrăni copilul la piept perioadă îndelungată. N-am de gând să mai ocolesc nici un aliment de teama colicilor, intenționez să mănânc bine și să mă hidratez corespunzător.

N-am cumpărat nici măcar o singură suzetă și nici un biberon. În casă nu avem ascunsă nici o cutie cu lapte praf.

Dacă totuși nu voi reuși să alăptez, voi rămâne întreagă la cap, nu mă voi învinovăți și nu voi plânge râuri întregi. Mă voi adapta la orice se va întâmpla cu mintea limpede.

Voi zâmbi mirosind un cap chiulg proaspăt venit pe lume și voi mângâia bucle blonde de soră mai mare. Mă voi bucura cu tot sufletul de contribuția mea pe această lume. Doi copii, căci da, doamnelor și domnilor, în câteva zile voi deveni mamă de doi.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook