Fetiţa mea curajoasă

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Când Iris a început să meargă, am hotărât cu M să o lăsăm să cadă fără să intervenim, desigur, exceptând situaţiile în care era necesar şi avea nevoie de ajutor.

Merge şi acum ca un pinguin, legănat, calcă pe vârfuri sau uneori apăsat pe toată talpa, alteori ridică piciorul de parcă ar urca o scară imaginară, şi de multe ori cade. Niciodată nu se uită pe unde calcă, chiar niciodată. Păşeşte de-a dreptul peste păpuşi, cărţi şi cărămizi lego, nu-i place să le ocolească aşa că se împiedică de ele şi cade. Uneori în fund, alteori în faţă.

Îşi întinde mâinile, se loveşte cu ele de podea şi aterizează pe genunchi. Dacă e rău, îmi caută privirea şi plânge, dar de cele mai multe ori se ridică repejor şi se plimbă mai departe, bodogănind într-o limba doar de ea înţeleasă.

Când suntem afară, procedez la fel, aşa că zielele trecute am lăsat-o să se plimbe pe o alee în parc. Stăteam la distanţă mică de ea supraveghindu-i fiecare mişcare, pentru că îi place maxim să bage în gură fiecare chestie minusculă de pe jos, pe care o ridică tacticos între degetul mare şi arătător.

S-a zbenguit, a mers stânga, dreapta, în sus şi-n jos, până s-a împiedicat şi poc, a căzut. Am văzut imediat cum faţa i-a atins caldarâmul şi s-a făcut linişte câteva secunde. Linişte din-aia când îţi auzi doar respiraţia. A rămas acolo surprinsă, în linişte, era prima dată când cădea aşa de rău. Apoi imediat m-a căutat cu ochii şi de îndată ce m-a văzut a început să plângă. Am ridicat-o în braţe şi am încercat s-o liniştesc, însă plângea foarte tare. Plâns sfâşietor, de durere şi frustrare.

I-am cântat, am mângâiat-o şi am alinat-o până s-a liniştit suficient încât să mă lase să verific eventualele răni. Îşi muşcase buza de jos, două picături de sânge stăteau mărturie că o durea destul de rău. Când a încetat să plângă şi a început să se zvârcolească în braţele mele, am lăsat-o jos. Cu teamă. Să nu cadă iar, să nu se lovească, să nu se întâmple ceva ce nu aş putea eu preveni. Dar am lăsat-o imediat ce s-a liniştit. Iar ea s-a plimbat mai departe, cu ochii umflaţi şi roşii, cu două urme mici pe buza de jos, zâmbind de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

E curajoasă mititica, îmi da câte o lecţie nouă în fiecare zi.

“ Dosar de Mama” e şi pe Facebook
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

 

 

Ruşinea că nu ai alăptat

Mother-feeding-bottle-to-six-month-old-baby

Când după cinci săptămâni de alăptare exclusivă am cântărit-o pe Iris şi am aflat că nu câştigase în greutate decât treisute de grame, aşadar abia atinsese din nou greutatea avută la naştere, am înlemnit. Medicul dădea din cap nemulţumit şi îmi repeta deja a treia oară că e timpul să suplimentez cu lapte praf, că Iris nu-şi va dezvolta abilităţile conforme vârstei dacă nu e hrănită corespunzător, că am amânat destul, cantitatea de lapte pe care eu o produceam fiind evident insuficientă.

Purtasem discuţia asta de două ori deja, şi tot de atâtea ori hotărâsem să mai aşteptăm puţin, şi apoi încă puţin, în speranţa că Iris va lua în greutate. Însă situaţia nu s-a îmbunătăţit, Iris părea flămândă tot timpul, plângea fără oprire, iar eu mă simţeam neputincioasă cu ghemotocul în braţe.

Citisem despre puseele de creştere şi despre cum este imposibil ca o mamă să nu producă suficient lapte ca să îşi hrănească nou născutul, despre cum nu trebuie să cedezi şi să suplimentezi cu lapte praf, că e nevoie de răbdare, că lactaţia se reglează în funcţie de cât de mult stă la sân pruncul, ştiam toată teoria. Cu toate astea, copilul meu nu lua în greutate şi plângea la sân.

După ce naşterea prin cezariană contribuise şi ea la mica depresie în care mă scăldăm, alăptarea fetiţei mele era acum ancora mea. Sentimentul pe care o mama îl are când îşi alăptează copilul este de uniune perfectă cu fiinţa aceea căreia i-a dat viaţă din corpul ei, corp care mai apoi, hrăneşte pruncul, încălzeşte şi protejează nou născutul. A fost teribil de greu să rup legătura asta.

Mama i-a dat primul biberon cu formulă, iar Iris l-a devorat. Am plâns mult şi am simţit că am eşuat în calitate de mama şi femeie. Nu puteam să îmi hrănesc copilul, corpul meu refuza să mă ajute, cu toate că încercasem ceaiuri şi pastille pentru stimularea lactaţiei, iar când nu o alăptam, pompam orice picătură. Simţeam că în punctul acela, dacă aş fi plecat, Iris nu mi-ar fi simţit lipsa în niciun fel, pentru că ea nu mai depindea de mine. Oricine poate avea grijă de un bebeluş dacă are la îndemână o cutie cu lapte praf, nişte apă şi un biberon, mă gândeam. Îmi desprinsesem copilul de la sân, legătura aceea specială fusese ruptă, ancora mea nu mă mai ţinea la suprafaţă.

Singurul lucru pozitiv a fost că Iris a încetat să mai plângă tot timpul. Am continuat să o alăptez până când treptat, dar sigur, a refuzat să mai sugă. Aşa cum spune orice carte, dacă îi dai biberon bebeluşului, acesta va refuza sânul iar asta s-a întâmplat şi în cazul notru.

Ajunsesem în punctul în care reuşeam să o alăptez doar noaptea, iar în timpul zilei mânca formulă şi ce reuşeam eu să pompez. Îmi pompam laptele ziua şi noaptea, o ţineam pe Iris cu o mâna şi pompam cu cealaltă, îl stocam la frigider până reuşeam cu greu să umplu un biberon.

Am continuat în acest mod luni de zile, până când cantitatea de lapte pompată a devenit infimă, moment în care Iris a fost hrănită exclusiv cu formulă.

A trecut, Iris a crescut şi cu lapte praf, s-a dezvoltat normal şi frumos ca orice alt copil, e o fetiţă veselă şi drăgăstoasă. Dar sentimentul de vină a rămas, îl simt şi acum. Vină şi ruşine că n-am alăptat-o mai mult.

Întotdeauna când cineva mă întreaba dacă am alăptat sau încă alăptam, simţeam nevoia să mă disculp şi povesteam cu amănunte cum am alăptat dar n-am reuşit exclusiv, încercând să-mi conving interlocutorul că nu sunt o mama rea.

Cred că nu sunt singura în situaţia asta. Şi zău că n-ar trebui să simţim că e nevoie să explicăm cuiva de ce am ales formulă, dacă am reuşit să alăptăm sau nu, chiar dacă vrem să alăptăm sau nu.

Sigur că alăptarea trebuie recomandată tuturor mamelor şi fiecare trebuie să înţeleagă că nu există nicio formulă care ar putea măcar vag să imite compoziţia laptelui matern. Beneficiile alăptării sunt bine cunoscute şi nenumărate, toate mamele ar trebui să înţeleagă aceste aspecte înainte să ia o decizie.

Însă presiunea care se pune pe mama care nu alăptează este destul de mare şi nedreaptă. I se sugerează discret că doar mamele bune îşi alăptează copiii şi că decizia de a suplimenta sau hrăni copilul exclusiv cu formulă, e una extrem de egoistă. Ştiţi ce impact au toate astea asupra psihicului şi aşa fragil al unei lăuze extenuate?

Înainte să le arăţi cu degetul pe aceste femei, opreşte-te o clipă şi priveşte-le. Sunt mame rele? Îşi abuzează copiii? Nu! Sunt mame, atât! Mame care poate fac alte alegeri decât cele pe care le-ai face tu. Dar tot mame sunt. Cele mai bune pentru copiii lor.

Hai să ne gândim puţin la asta!

Credit foto: www.healthandfitnesstalk.com

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Draga doamna, nu ma mai opri pe strada!

stop-doing-that-lady

Draga doamna care stai la poarta si ma opresti ca sa-mi spui ca Iris “va raci la creier” daca nu am grija sa poarte caciula, nici nu stiu ce sa-ti spun. Sa incep cu fapul ca sfatul tau e atat de eronat, cu faptul ca nu e deloc politicos sa ma atentionezi subtil ca as fi o mama iresponsabila sau sa te ignor si sa trec mai departe?

Draga doamna care ma opresti pe strada sa-mi spui ca Iris e prea mare ca sa mai fie purtata si n-ar mai trebui tinuta in brate, te rog lasa-ma pe mine sa decid cum e mai bine pentru copilul meu.

Draga doamna casiera de alimentara, care ii spui fetitei mele de 14 luni ca suzeta din care trage e “caca”, te rog sa iti cantaresti foarte bine cuvintele inainte sa i te adresezi unui copil care nu este al tau. Daca vrei neaparat sa comunici cu copilul meu, zambeste-i. Dar taci!

Draga mama de la locul de joaca, de ce arunci mucuri de tigara pe langa gard si iti duci copilul sa faca pipi pe nisip intr-un colt? Copila mea e in perioada in care baga totul in gura. Stii tu cum mi-a stat inima cand i-am scos un chistoc dintre dinti? Sau stii ca astia mici isi pun nisipul ala si-n cap? Locul de joaca nu e buda publica, si nici loc de fumat!

Doamnelor, nu e deloc in regula sa opriti mame pe strada ca sa le sfatuiti voi cum e mai bine! Chiar daca ati crescut la randul vostru copii si poate nepoti si credeti ca stiti mai bine, lasati-ne sa-i crestem si noi pe ai nostri. Sa opresti o necunoscuta pe strada in timp ce aceasta isi plimba responsabil copilul, ca sa o atentionezi tu asupra vreunui aspect care tie ti se pare nelalocul lui, e o dovada clara de prostie.

Exceptand situatiile in care vezi un copil abuzat, smucit, batut, flamand, la care parintele striga sau il poarta dezbracat cand afara sunt sub 0 grade, nimic nu te indreptateste sa ii sugerezi parintelui ca e iresponsabil. Punct.

Credit foto: www.forbes.com

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Esti mama de copil mic daca…

mom-holding-baby-smiling-photo-420x420-ts-78192880

Niciodata nu mergi la toaleta singura.

Stii mai mult de zece cantece pentru copii, in mai multe limbi.

De cateva ori pe zi imiti vaca, pisica, soricelul, maimuta, etc.

Sa te plimbi inseamna sa impingi caruciorul in parc sau sa mergi la locul de joaca.

Spui de cateva ori pe zi “nu-i voie”, “nu trage”, “ai grija”.

“Hai sa iesim” inseamna sa mergeti la supermarket.

Ai inlocuit poseta cu un rucsac/geanta pline cu scutece, servetele umede si uscate, apa, schimburi si jucarii.

Plangi la reclamele pentru scutece.

Descoperi ca esti mai curajoasa decat credeai.

Poti face aproape orice cu o singura mana.

Cel mic se trezeste intotdeauna inainte ca oja sa ti se usuce pe unghii.

Mananci ciocolata si alte dulciuri pe ascuns.

N-ai mai baut alcool de cand ai ramas insarcinata.

Acum intelegi mai bine decat oricand, ca aproape nimic nu sta in controlul tau. Ca orice se poate intampla, oricand. Iar asta te sperie.

I-ai spus sotului “tata”.

Cuvintele mamei tale iti ies pe gura, fara sa intelegi cum. Da, fix cuvintele alea pe care erai sigura ca tu n-o sa le spui copilului tau.

Niciodata n-ai iubit asa cum iubesti acum.

Poti fara probleme sa schimbi un scutec in timp ce mananci.

Ti-ai folosit saliva sa stergi o pata de pe fata cuiva.

Va astept cu adaugari la lista asta 🙂

Credit foto: www.babble.com

“Dosar de mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Ești mamă de copil mic dacă…

mom-holding-baby-smiling-photo-420x420-ts-78192880

Niciodată nu mergi la toaletă singură.
Stii mai mult de zece cântece pentru copii, în mai multe limbi.
De câteva ori pe zi imiți vaca, pisica, șoricelul, maimuța, etc.

Să te plimbi înseamnă împingi căruciorul în parc sau mergi la locul de joaca.
Spui de câteva ori pe zi “nu-i voie”, “nu trage”, “ai grijă”.
“Hai ieșimînseamnă mergeți la supermarket.

Ai înlocuit poșeta cu un rucsac/geantă plină  cu scutece, șervețele umede și uscate, apă, schimburi și jucarii.
Plângi la reclamele pentru scutece.
Descoperi ești mai curajoasă decât credeai.

Poți face aproape orice cu o singură mână.
Cel mic se trezește întotdeauna înainte ca oja ți se usuce pe unghii.
Mănânci ciocolată și alte dulciuri pe ascuns.

N-ai mai băut alcool de când ai rămas însărcinată.
Acum înțelegi mai bine decât oricând, aproape nimic nu stă în controlul tău. orice se poate întâmpla, oricând. Iar asta te sperie.
I-ai spus soțului “tata”.

Cuvintele mamei tale îți ies pe gură, fără înțelegi cum. Da, fix cuvintele alea pe care erai sigură tu n-o le spui copilului tău.
Niciodată n-ai iubit așa cum iubești acum.
Poti fără probleme schimbi un scutec în timp ce mănânci.
Ti-ai folosit saliva ștergi o pată de pe fața copilului.

Vă aștept cu adăugări la lista asta.  🙂

Credit foto: www.babble.com

“Dosar de Mamă” e si pe Facebook 🙂

Curăţenia poate aştepta, joaca niciodată

crazy-house1-770x330

Niciodată casa mea n-a arătat ca scoasă din cutie. Nu-s genul de femeie care calcă, de exemplu. Calc doar dacă e musai să particip la vreun eveniment unde se impune să port o cămaşă sau rochie, şi fie vorba între noi, şi atunci abia mă descurc cu fierul. Nici nu obişnuiesc să frec rosturile cu periuţa de dinţi. Nici nu spăl geamurile în fiecare săptămână.

Până nu vă speriaţi prea tare, aflaţi că zău, nu trăim chiar că-n peşteră, ba atunci când lucram şi încă n-aveam copil, chiar făceam curăţenie în fiecare zi şi generală la fiecare sfârşit de săptămâna. Curăţenie din-aia clasică, cu aspirat, dat cu mopul, şters praf, curăţat baia, spălat haine, deh, ca fiecare muieruşcă pe care mamă-sa a învăţat-o că sâmbăta e pentru dereticat.

Acum însă, curăţenia o facem pe bucăţi, în grabă maximă şi în şoaptă atunci când Iris doarme, încercând să păstrăm casa noastră ca pe una care să fie rezonabil locuibilă.

După ce am născut, am trecut printr-o perioadă în care am încercat să le fac pe toate. Să gătesc şi să fac curăţenie în fiecare zi, evident în acelaşi timp să fiu şi mama perfectă pentru Iris. Am aflat foarte curând că e imposibil. Dacă sunt mame care reuşesc să facă asta, fără să se extenueze şi fără frustrări maxime, doamnelor, mă înclin în faţă voastră. Mie însă, îmi este imposibil.

De pildă, când vreau să curăţ aragazul, am cele mai bune intenţii, pe cuvânt. Dar cumva, pentru că Iris e mereu la picioarele mele şi cere atenţie, trăgându-mi pantalonii până în punctul în care situaţia devine indecentă, de cele mai multe ori, rămâne curăţat pe jumătate. Cealaltă jumătate, e mai apoi spălată când se murdăreşte din nou partea pe care am reuşit s-o curăţ.

Sau, după ce adun rufele uscate, uneori (ok, de cele mai multe ori), tot din lipsă de timp, le împăturesc şi le las aşa pe scaun, fără să le mai aşez în dulapuri. Pentru că maşina spală mai multe încărcături într-o zi, e lesne de înţeles că atunci când hainele se usucă, am adevărate turnuleţe adunate pe scaune sau pe pat. Şi mai lesne de înţeles că atunci când caut un anume tricou, îmi e imposibil să-l găsesc sau că multe şosete suferă despărţiri de jumătăţile lor.

Alteori, când oboseala mă trimite seara direct la culcare, îmi permit chiar extravaganţa de a lasă vasele în chiuvetă până următoarea dimineaţă. Aşa că între două linguriţe cu iaurt pe care i le întind lui Iris la micul dejun, plătesc cu vârf şi îndesat luxul pe care mi l-am permis cu o seară înainte, spălând de zor vasele şi promiţându-mi să nu mai fac asta niciodată.

Curăţenie pe bucăţi înseamnă, de pildă, să profit că Iris stă pe oliţă şi să mă apuc repede de frecat chiuvetă de la baie, fredonând în gură mare “Boroboaţă” în speranţa că-i păstrez interesul viu cât să nu se ridice de-acolo şi s-o ia la fugă în fundul gol.

Iar dacă trebuie să aleg între aranjat casa dezordonată şi să o duc pe Iris în parc la joacă, întotdeauna prefer să merg cu copila afară. Şi am învăţat să nu mă simt vinovată când fac lucrul ăsta.

Noi nu suntem ca familiile alea din reclame, în care vezi o mama aranjată şi zâmbitoare cu copilul fericit în braţe, intimpinandu-şi în uşa soţul, când acesta vine de la serviciu. În bucătăria căreia se vede o oală aburind pe aragaz, prăjitura scoasă din cuptor miroase demenţial, iar casă e fără pată. Nu, la noi nu e aşa. La noi uneori se mănâncă omletă pe fugă, covorul e plin de jucării şi din cauza oboselii, câteodată nu zâmbesc când M ajunge acasă. Dar n-aş schimba astea pentru nimic în lume!

În timp, am învăţat să prioritizez. M-am întrebat ce e mai important, iar răspunsul mi l-am dat repede şi firesc. Iris e importantă! Ei nu-i pasă că tocmai am aspirat sau că toate vasele sunt spălate, şterse şi aşezate frumos la locul lor. Pentru ea nu contează că robinetul de la baie sclipeşte sau că eu am întins rufele de îndată ce maşină a terminat de spălat.

Ea are nevoie de atenţia mea tot timpul, iar eu sunt fericită să i-o acord, în derimetrul treburilor casnice. Are nevoie de o mamă care preferă să se joace cu ea, în loc să frece faianţa. Are voie să se murdărească şi să murdărească lucrurile din jurul ei, are voie să calce în băltoace şi să-şi pună nisip în cap când se jocă, să coloreze pereţii şi să arunce mâncare pe jos.

Murdăria se spală, timpul pierdut însă, nu-l recuperezi niciodată.

Credit foto: www.liftbump.com

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Viata cu copil de un an si (aproape) doua luni

baby boy playing with a toy telephone

Pentru ca in perioada asta mersul e cea mai noua si importanta achizitie, copila exerseaza din plin. Cand ma intreaba cineva ce face Iris, raspunsul meu inevitabil este: merge, Iris merge. De dimineata pana seara, ea merge. In cerc, in zig zag, mai labartat, mai in graba si pe alocuri cu cazaturi, ea ii tot da inainte.

Si daca tot ne laudam cu achizitii, luati de-aici: caninii (oh da, toti odata) si patru masele. Asadar opt bucati deodata, in plina eruptie. Explozia asta dentara e fireste insotita de durere si multa smiorcaiala. Care au leac doar in brate, dar nu in brate la tata sau altcineva, naaa, doar hopa sus la mama. De unde, dupa putina alinare, se cere jos. Ca imediat ce atinge podeaua cu picioarele, sa inceapa sa planga si sa vrea iar in brate.

Da, asa ca zilele astea, facem toate lucrurile impreuna, in echipa. Eu fac chestii, iar ea le supravegheaza atenta din bratele mele.

Joaca e si ea mai elaborata acum. Daca pana mai ieri, principala sursa de amuzament era sa dea papusa cu capul de podea si-apoi sa se uite fix in ochii ei, acum “construieste” cu ajutorul cuburilor si caramizilor tip lego. Ajuta la stransul jucariilor, imi aduce cartile ca sa-i citesc si incaleca/ descaleca singura calutul de cauciuc, pe care-l calareste temeinic, tinandu-se de urechile lui, alatadata dandu-i palme la fund si strigand “diii”. Recunosc, da, am pregatit-o de rodeo, nu stii niciodata cand ai nevoie de abilitati de-astea.

Duce mana la ureche si vorbeste la un telefon imaginar, repetand tare “da, da”, in timp ce merge grabita in cerc. Cand vede copii se grabeste sa-i atinga, imbratiseze, sa le bage degetele in ochi sau sa-i traga cu drag de par. In parc, rupe papadii pufoase, mi le aduce sa suflu in ele si apoi rade zgomotos cand o fac.

Partea foarte faina e ca a devenit dragastoasa, acum ne imbratiseaza si ne pupa. Dar doar cand vrea ea, la cerere nu presteaza niciodata. Papusile insa nu sunt nevoite sa ceara afectiune, Iris le-o ofera din plin, umplandu-le de saliva cu fiecare pupatura aplicata.

Ma ajuta la curatenie, asa ca nu e necesar ca eu sa mai aspir, de exemplu. Pentru ca nu mai am ce. Iris haleste tot ce prinde, rezistand apoi eroic cu dintii inclestati si buzele stranse atunci cand incerc sa-i scot scamele din gura. Ba o ia si la fuga razand, daca vede ca am observat-o molfaind ceva.

Inevitabil, am ajuns si la partea in care e imposibil sa nu-i spun “nu-i voie” uneori.

Nu-i voie la aragaz, nu-i voie sa te cateri singura pe scari, nu-i voie sa mananci furnici, nu-i voie sa atingi cainii comunitari din parc, sunt exemple concludente pentru o zi cu Iris. Incerc sa nu exagerez, vreau sa las loc de desfasurare curiozitatii ei firesti, insa intervin atunci cand siguranta ii e pusa in pericol. Desi nu cred ca intelege mare lucru din ce-i spun, ii explic totusi pe un ton calm, care sa nu-i creeze panica, de ce nu are voie. Pentru ca e periculos, pentru ca e prea murdar, etc. Deduc insa, ca nu apreciaza deloc tonul meu calm, pentru ca de indata ce aude ca nu-i voie, se pune pe tipat, anticipand probabil ca urmeaza sa vin si s-o iau pe sus daca nu se opreste. Si nu, nu se opreste niciodata.

In continuare, activitatea ei favorita la masa e sa intinda pe o latura a frigiderului aflat in apropiere, tot ce are in castron sau sa arunce pe jos eventualele resturi ramase. Mancatul ramane pe loc secund, insa e normal daca ma gandesc la eruptia dentara prin care trece, asa ca nu insist prea mult. Partea buna este ca nu mai e nevoie sa-i gatesc separat tot timpul, acum mananca de multe ori mancarea pregatita pentru noi, pe care o adaptez nevoilor ei. Restrictiile pe care le pastram in continuare sunt pe carnea de porc, fasole uscata, varza si zahar.

Noptile vin cu treziri dese, tot din cauza durerilor cauzate de eruptia dentara, plansete si nevoia de a fi luata langa mine in pat.

Zilele ne sunt pline, trec fulger, una dupa alta si zau ca nici nu mi-as dori sa fie altfel. Fiecare zi e o provocare noua, un carusel de emotii declansate de plansete, rasete, alintaturi si tipete. In mijlocul caruselului insa, gasesc intotdeauna bucuria de a petrece tot timpul meu cu ea, cu copila mea!

Credit foto: www.childrensdayton.org

“Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Mami, mă sufoc. Stinge ţigara!

Pregant-smoking-woman

Am fumat treisprezece sau paisprezece ani, din adolescenţă până pe la 30 de ani. Acum sunt nefumătoare, am renunţat la ţigări de trei ani jumătate. Chiar şi acum, uneori când simt miros de ţigară aprinsă, inspir adânc, cu poftă. Îmi amintesc perfect de ce îmi plăcea fumez, îmi amintesc şi cum după ce aşteptam pauza ore întregi, aprindeam mult dorită ţigară şi fumul îmi inundă plămânii, îmi amintesc şi de uşoara stare de ameţeală plăcută care urma.

Recunosc mi-a plăcut foarte mult fumez. Dimineaţa la cafea, în pauze la serviciu, acasă în bucătărie sau pe balcon, în weekend cu o bere în faţă. Ţigară e companionul perfect, te ajută când eşti furios, când eşti îngândurat, suferi sau când te distrezi, te ajută socializezi cu alţi fumători. Aşadar, e greu te gândeşti la un moment dat, ar trebui faci toate astea fără ţigări.

Întradevăr, nu e uşor deloc te laşi de fumat, primele zile nu faci decât te gândeşti la ţigări. Personal, am reuşit abia la a doua încercare, însă chiar şi acum uneori visez fumând, sau îmi doresc uneori aprind o ţigară. Însă după trei ani jumătate de abstinenţă, e o dorinţă ce dispare în câteva secunde. E greu da, însă devine mai uşor atunci când ai o motivaţie.

Şi ce motivaţie mai bună poţi avea decât eşti însărcinată? în ţine creşte copilul tău, pe care tu îl doreşti?

Între 15% şi 25% din femeile însărcinate fumează. Femei care provin din medii diferite, femei cu diferite nivele de educaţie, femei cu studii şi acces la informaţie sau analfabete, adolescente sau trecute de prima tinereţe, cu venituri mai mari sau mai mici, femei ce au în comun faptul sunt pe cale devină mame. Îmi imaginez măcar o dată cineva le-a spus fumatul dăunează fătului. Îmi imaginez chiar dacă nu le-a spus cineva, ele ştiu oricum.

Şi cred cele mai multe încearcă se oprească, dar nu reuşesc. Şi-atunci se sperie şi se învinovăţesc. Unele fumează pe ascuns, rusinanduse cineva le-ar putea vedea şi le-ar blama, numindu-le inconştiente. Se amăgesc patru, cinci ţigări pe zi, nu au cum dăuneze bebeluşului şi se hotărăsc nu depăşească numărul ăsta. Se ascund după faptul unii medici neprofesionişti, le liniştesc spunându-le dacă fumezi două ţigări pe zi e ca şi cum teai plimba la ora de vârf pe jos, într-un oraş aglomerat, aşa nu-i mare scofală.
Se gândesc poate şi la tatăl bebeluşului, la cum el nu are control când vine vorba de deciziile mamei legate de sănătatea copilului şi iarăşi se simt vinovate.

Departe de mine gândul de a face morală cuiva, asta cred eu simt ele, corectaţi dacă greşesc.

O mama care a fumat în timpul sarcinii, îmi povestea cum atunci când poftea o ţigară, încerca se abţină spunânduşi dacă mai aprinde una, copilul îi va muri în pântec. Se ameninţa singură, încercând se oprească, imaginânduşi cele mai îngrozitoare scenarii legate de copilul afectat de faptul ea fuma. Şi totuşi, aprindea ţigara. Şi azi, şi mâine, în fiecare zi până la naştere. Întrebată de ce nu se oprea, nu găsea un răspuns. Suferea în tăcere, dar fuma în continuare.

Ar trebui fie o alegere simplă, de la sine înţeleasă, însă de multe ori, viitoarele mame aleg fumeze chiar şi după ce testul le arată cele două liniuţe roz.

Fumul de ţigară conţine în jur de 4000 de substanţe chimice, cele mai nocive componente fiind nicotina şi monoxidul de carbon. Intoxicaţia acută cu monoxid de carbon a gravidei poate conduce la decesul intrauterin al fătului sau la apariţia unor malformaţii fetale.

Nicotina scade fluxul de sânge din placentă, aşadar scade oxigenarea fătului. Astfel e afectată mecanica plămânilor cu scăderea ulterioară a frecvenţei respiratorii.

Femeile însărcinate fumătoare, îşi expun copilul la toxinele din fumul de ţigară, într-o perioada critică de dezvoltare a plămânilor acestora, funcţia pulmonară fiindu-le uneori afectată, pentru tot restul vieţii.

Fumătoarele prezintă un risc mai mare de naştere prematură. Funcţiile organelor unui copil născut prematur pot fi insuficient dezvoltate, iar copilul poate avea şi o greutate mică la naştere.

Pentru fumătoare există risc de avort spontan mai mare decât pentru nefumătoare.

Conform unor studii, copiii ai căror mame au fumat în timpul sarcinii, pot dezvolta mai frecvent ADHD (sindromul deficitului de atenţie şi hiperactivităţii), au un risc mai mare de moarte subită (de aproximativ 3 ori mai mare decât copiii născuţi din mame nefumătoare) şi dezvoltă mai frecvent afecţiuni respiratorii (cum ar fi astmul).

Risc de două ori mai mare de a dezvolta complicaţii ale sarcinii legate de placentă: dezlipire de placentă şi interpunerea placentei în calea ieşirii fătului din uter, situaţii ce pot duce la sângerări importante cantitativ, implicit punerea în pericol a vieţilor mamei şi a fătului.

Nu neg sunt copii care se nasc sănătoşi şi cu o greutate bună, în ciuda faptului mamele au fumat pe parcursul sarcinii. Însă există şi situaţii în care complicaţiile au apărut şi sarcinile s-au oprit din evoluţie sau copiii au rămas cu probleme respiratorii pentru tot restul vieţii.

Vrei şi eşti pregătită îţi asumi riscul ăsta?

Încearcă gândeşti atunci când fumezi, nu doar tu o faci. Copilul tău fumează odată cu tine. Rolul nostru e -i protejăm, le oferim un start curat.

Încearcă ceri ajutor fără ţi fie teamă de critici, asumăţi statutul de fumătoare şi cere ajutor. Du-te la medic, e în măsură te îndrume.

Se pune multă presiune pe mamele care fumează şi în schimb nu se face nimic pentru a le veni în ajutor atunci când încearcă renunţe la ţigări, nu cred la noi există vreun program de informare şi susţinere dedicat lor.

Dacă şi soţul tău fumează, roagă-l renunţe împreună cu tine.

Încearcă conştientizezi pe îndelete consecinţele pe care le are fumatul asupra bebeluşului tău.

Imagineazăţi cum arată copilul tău. are mâini, urechi, sprâncene şi tot ce îi mai trebuie ca fie perfect. Închide ochii şi vizualizează-l. E acolo, creşte în tine, o fiinţă perfectă, ruptă din carnea ta. Ajut-o se dezvolte frumos, stinge ţigara!

Acum!

Credit foto: www.tobaccocampaign.com

 “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂

Cand trei cuburi te pot face fericit

12176350_10153648357859876_723628853_oCand ne jucam impreuna, mereu ii construiesc turnuri din cuburi, pe care ea, fara exceptie, cu un dos de manuta bine plasat, le darama de la baza. Niciodata n-apuc sa asez mai mult de patru sau cinci, unul peste altul, pana cand Iris entuziasmata la vederea turnului, se grabeste sa-mi distruga constructia rapid.

Daca nu e fix langa mine, atunci ma grabesc tare, tare, sa il fac cat mai inalt sau poate chiar sa ridic mai multe. Totusi, niciodata nu dureaza prea mult, pana remarca tinta ce trebuie musai culcata, fara mila, pe covor.
Mutrita i se lumineaza de zambete, tipa, ridica mainile si porneste clatinandu-se navalnic spre turnuri. Se apleaca, fundul ii ramane sus, cu o mana se sprijina de podea, cu cealalta matura turnul de la baza si apoi striga vesela. E strigatul victoriei. Urmat de dansul victoriei. Imi arata cu degetul isprava si topaim dansul victoriei impreuna.

Aseara, in timp ce se juca singura, iar noi o priveam gales de la distanta, a luat un cub. Pe care l-a mozolit bine, l-a racait cu un deget, l-a lovit zdravan de podea si apoi l-a lasat acolo. Apoi l-a luat pe al doilea si cu maxima concentrare l-a asezat peste primul.

M si cu mine ne dadeam coate, uite, uite ce face copilu’, mandri nevoie mare de asemenea realizare. Ca sa ne arate ca doua cuburi sunt un fleac, si ca e loc de mai bine, l-a luat pe al treilea si stangaci l-a asezat peste celelelate doua. Se uita acum la un mini turnulet din trei cuburi si la parintii ei care cu gura pana la urechi se agitau, aplaudau si strigau “bravoooo” in tandem, de parca plodul ar fi construit cel putin Empire State Building.

Foarte mandra, s-a plimbat prin tot livingul, aplaudand la randul ei si razand incantata ca a facut ceva pe placul nostru. Cand ovatiile la scena deschisa s-au terminat, s-a repezit la turn si fara mila, l-a pus la pamant dintr-o singura miscare.

“Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Sunt parinte si imi este teama

fear1

Vorbeam cu M despre temerile fiecaruia dintre noi, acum, de cand suntem parinti. Pare ca amandurora ne e teama ca lui Iris i s-ar putea intampla ceva, ca s-ar putea imbolnavi sau ca ar putea suferi vreun accident, ca am putea gresi undeva in cresterea ei sau ca soarta ar putea fi nedreapta cu ea.

Ca viata e plina de pericole si suferinte si ca noi n-o vom putea proteja de toate astea, oricat ne-am stradui.

Cred cu tarie, ca nu cunoastem teama cu adevarat, pana in maduva oaselor, pana nu devenim parinti. Si stiu ca n-o sa mai traim niciodata fara ea, de-acum inainte.

Frica asta te tine treaz noaptea, iti taie respiratia de cateva ori pe zi si iti citeste povesti seara la culcare.

Cand l-am intrebat pe M ce-l sperie cel mai tare, mi-a spus asa:

  • Cand va veni timpul, eu vreau sa plec primul. Eu trebuie sa mor primul, n-as putea respira daca voi ati pati vreodata ceva, cu teama asta traiesc eu mereu.

Am amutit si n-am mai avut curaj sa-i spun ca m-a speriat si mai tare. Cand naiba ne-am facut oameni mari, cu temeri mari?

Trece pe masura ce copilul creste, spuneti-mi ca trece?

Credit foto: www.stratejoy.com

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl